În curând are loc lansarea cărţii ”De necrezuta viaţă a lui Ionuţ, Căpitan de oaste” o celebră poveste de dragoste (cum spune în prefaţa cărţii profesorul doctor ZENOVIE CÂRLUGEA), mai bine zis un senzaţional, scrisă în urmă cu peste trei sute de ani. Editorul, Grigore Haidău, mărturiseşte că a obţinut prin anii 1980 de la regretatul inginer NICOLAE NICOLAU, în vârstă la acea vreme de 78 de ani, care la rândul său zicea că o are ”de la dumnealui ION ANESTIN den Tiparniţa VREMEA den a cetate Dâmboviţei din anul de la facerea lumii 7441, iară de la Hristos 1933”.
Aşa cum documentaristul profesor dr. Zenovia Cârlugea spunea textul a avut de-a lungul vremii un circuit închis, fiind cunoscut în cercuri de familie, însă ajungând discret, din generaţie în generaţie, la noi…
E aşadar, o povestire scrisă un talent într-o românească medievală de la 1650, ajunsă în posesia târzie a lui Ion Anestin, şi dăruită familiei Nicolau. Bănuim că acel Ion Anestin, care trăieşte la 1933, nu este altul decât autorul dramatic ION ANESTIN, ale cărui texte erau puse în scenă de celebrul Matei Millo (1814-1896), între care ”Ianco Jiano, căpitan de haiduci”, era foarte apreciată pe scena Teatrului Naţional, în stagiunea 1877/1878 (V.G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. 1981, p.396 şi 998).
Mergând mai departe cu deducţia şi ”expertiza” filologică, vom susţine că acest text numeşte creaţia lui Ion Anestin, autorul dramatic intrând cândva în posesia lui şi dăruindu-l, la rândul său, unui prieten, obicei generos în bună tradiţie cărturărească…
Autorul senzaţionalei povestiri este cu siguranţă IANCU ZUGRAVU, aşa cum, de altfel, se precizează în ”Predoslovie” un intim legatar testamentar al Căpitanului Ioniţă, zugrăvindu-i biserica şi ducându-i mai departe memoria.
Pe lângă stilul de epocă al evocării, plin de sintagme şi lexeme specifice perioadei lingvistice respective, reuşind să comunice o autentică arhaicitate, dar şi o poezie a evocărilor, întâlnim o bună cunoaştere a evenimentelor istorice.
Că autorul este un contemporan al lui Matei Basarab putem deduce şi din elogiul nemăsurat ce se face acestui ”pământean”, ”os de Basarabă”, ”ce au stăpânit Ţara Românească douăzeci de ani plini”… E un scriitor ”de curte”, care s-a bucurat de încredere şi cinste din partea domnitorului şi care scrie nu de dragul de a povesti ”măscării” sau a spune ”voroave în vânt”, ci din dorinţa de a transmite ceva senzaţional, ceva impresionant, patologic, ceva din care însăşi viaţa lui se leagă, ”căci nu au scris îngerii ci mână supusă greşelii”.
Povestirea este scrisă imediat după moartea lui Matei Basarab (1654), când, paralizat fiind de la brâu în jos în urma căzăturii de pe schelele bisericii, din Măceşul Doamnei(Dolj), ”adusumi-am aminte de dumnealui Ioniţă” şi ”am scris astă bucoavnă”.
Partea a doua a cărţii cuprinde evocarea că ”din vultur, vultur naşte, /Din stejar, stejar răsare…”. Editorul Grigore Haidău aduce un prinos de recunoştinţă ostaşilor căzuţi pe câmpurile de luptă de-a lungul timpurilor, pentru neam şi ţară, şi pentru tinerii ce-n preajma Crăciunului 1989 şi-au dat viaţa pentru dreptate, libertate şi demnitate românească.
Grigore Haidău
