Portret de epocă
Istoria se scrie pornind de la tot felul de izvoare asupra cărora se apleacă cei care le cercetează dându-le felurite interpretări, după cum chibzuiește fiecare. Numai așa firul de apă care se prelinge din acele izvoare își poate croi drum mai departe, șerpuind ca o nălucă prin munții și văile necuprinse ale timpului, căutând o mare în care să se reverse pentru a-și potoli clipocitul tainic. Ape mai limpezi și mai cristaline sau, din contra, tulburi și urât mirositoare se unesc pe drum cu cele ce răzbat din alte izvoare cu care își unesc forțele pentru a-și lărgi albia și a se lua la întrecere cu altele, ce șerpuiesc în văile apropiate. Nu de puține ori cei dimprejur, invidioși că vecinul lor are o albie cu ape mai bogate și mai curate ca ale lor, își trimit slugile să le astupe o parte din izvoare, iar altora să le schimbe cursul și să le îndrepte spre matca albiei lor dacă se poate, iar dacă nu, să le tulbure aruncând în ele venin și alte otrăvuri. Numai că adevărul este unul singur și se va strădui să iasă la iveală, apele se pot curăța de otrăvuri iar cursul lor, mai devreme sau mai târziu, se va întoarce în matca lui firească. Dar asta depinde de oamenii de cultură, cei care veghează cursul apelor și urmăresc izvoarele care adapă albia neamului din care fac parte. Deseori însă nici ei nu au ce face atunci când multe din izvoare au fost distruse de năvălitori străini, singura cale este să le lege între ele pe cele rămase și să le îndrepte spre un curs bun.
La fel ca și în alte momente ale istoriei și din epoca Marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt lipsesc multe izvoare, o parte dispărute în focul jefuitorilor, altele șterpelite, iar unele chiar măsluite sau încărcate cu venin ucigător. Este și situația lui Alexandru, cel mai vrednic fiu al Voievodului, care i-ar fi dus mai departe opera mântuitoare, remarcându-se de tânăr prin faptele lui. Încătușată în negurile întunecate ale istoriei imaginea acestuia se distinge cu greu din puținele izvoare care s-au păstrat, cele mai multe din ele fiind distruse, astfel încât cu greu i se poate reconstitui azi chipul. Singurul portret care s-a păstrat e cel dintr-un medalion cusut pe epitrahilul aflat în tezaurul Mănăstirii Putna, dăruit pesemne de Alexandru tot ctitoriei sale de la Bacău. Realizat cu fir de aur și mătase, epitrahilul este o broderie de o strălucire aparte. La capătul unui șir de reprezentări realizate cu multă măiestrie, cele mai multe fiind scene din viața Mântuitorului, de o parte și de alta a epitrahilului au fost reproduse portretele Voievodului și al fiului său, Alexandru. Oare poate fi un semn mai bun de credință și smerenie din partea acelor bravi eroi ai neamului nostru care au cerut să le fie brodat chipul la picioarele preotului care poartă la gât epitrahilul în timpul oficierii ceremoniilor religioase, portretele lor încheind broderia? În partea dreaptă, încadrat într-un cerc realizat din fir de aur privește cu ochii triști Ștefan cel Mare având brațul drept îndoit spre piept în semn de venerație față de Dumnezeu dar și de dragoste pentru fiul său, căruia îi primește omagiul. Ochii larg deschiși îi lasă privirile pătrunzătoare să se piardă dincolo de credincioșii prezenți la liturghie, semn că Voievodul nu se adresează vremii în care a trăit, vrând parcă să trimită un mesaj viitorimii sau poate chiar lui Dumnezeu. În mâna stângă ține o cruce cu două brațe făcută din fir de aur, iar pe cap poartă coroana Moldovei, cu fleuroni și pietre prețioase. Pletele blonde și cârlionțate îi încadrează obrajii rotunzi care se termină cu o barbă de aceeași culoare cu pletele, de parcă ar voi să se contopească cu ele, lăsând să se întrevadă buzele ușor întredeschise, de parcă ar dori să ne trimită un mesaj. Acesta pare a fi tăinuit sub mustața groasă și alungită până ce se întrepătrunde cu barba. Alura serioasă, fără urmă de zâmbet este completată de ținuta elegantă, dar simplă, pe care o poartă. Voievodul este îmbrăcat cu o mantie de ceremonii cu mânicile largi sub care se întrezăresc mânicile strâmte ale tunicii pe care o poartă pe dedesubt. Încheiată în față până în dreptul umerilor, ținuta este completată de acea tunică ușor rotunjită la baza gâtului, învelit până sub bărbie de un guler realizat din fir de aur și de mătase. Brodată mai mult din fir de aur care îi dă o strălucire aparte, marcată peste tot cu modele discrete din fir de mătase de culoare roșie, mantaua de ceremonii a Domnului Moldovei accentuează nota de sobrietate specifică ceremoniei la care era purtat epitrahilul, de parcă Voievodul era pregătit pentru întâlnirea cu Dumnezeu, la care își invită și fiul. Cu aceeași notă de seriozitate, Alexandru a fost reprodus în profil, cu privirile îndreptate spre tatăl său, având pleoapele trase peste ochi în semn de smerenie față de Tatăl Ceresc, dar și față de părintele său, marele Ștefan Voievod cum îi spunea chiar el.
În mâna stângă ține o cruce identică cu cea din mâna Voievodului, iar pe cap poartă coroană, semn a rangului pe care îl avea. Mâna dreaptă, îndoită în verticală, era îndreptată în semn de respect spre Voievod, cu degetul mare desfăcut de palmă, dovadă a dragostei pe care i-o nutrește.
Chipul feciorelnic seamănă cu cel al tatălui său, doar că este lipsit de barbă sau mustață.
Mantaua fără mâneci, brodată și ea din fir de aur cu modele realizate din fir de mătase, este purtată peste o tunică cu mâneci strâmte și lungi, având modele brodate cu fir de aur spre capătul lor, încheiată la gât cu un guler rotunjit, făcut din fir de aur.
În cercurile în care au fost brodate cele două portrete voievodale au fost inscripționate și numele lor, fără a fi trecută și dată la care a fost brodat epitrahilul.
E singura reproducere autentică a chipului lui Alexandru ajunsă până la noi, deși acesta ar trebui să se regăsească atât în ctitoria sa de la Bacău, cât și în altele, realizate împreună cu tatăl său. Din nefericire, din diverse cauze, nici unul din ele nu s-a păstrat.
Nu se știe dacă Biserica Precista a fost zugrăvită pe interior la data când a fost construită de Alexandru. Se cunoaște doar că pictura care se află în prezent a fost realizată în 1854, fiind curățată și restaurată ulterior. În cazul în care ar fi fost pictată și ar fi purtat tabloul votiv cu chipul lui Alexandru, pictura originală a fost distrusă de otomanii care au invadat Moldova în vremea domniei lui Petru Rareș, care au distrus și Curtea domnească de la Bacău, construită de Alexandru sub îndrumarea tatălui său. Două mari realizări, menite să ducă în eternitate numele acestui vrednic fiu al lui Ștefan cel Mare. Aceeași soartă a avut și portretul lui Alexandru, executat deasupra mormântului său de la Mănăstirea Bistrița, unde se spune că a fost zugrăvit alături de soția sa, Margareta, fiica bunului său prieten și aliat, Bartolomeu Dragfy, Voievod al Transilvaniei, care i-a fost ajutor de nădejde atât în luptele cu turcii, cât și ulterior cu leșii. Vrând să se răzbune pentru faptul că monahii de la această mănăstire l-au adăpostit pe Petru Rareș care, trădat de boieri, s-a adăpostit în munți, continuându-și drumul în Transilvania, în palatul voievodal din Ciceu aflat în posesia domnilor Moldovei din vremea lui Ștefan cel Mare (care l-a primit de la Matiaș Corvin ca despăgubire pentru Chilia și Cetatea Albă cucerite de turci), Suleiman Magnificul a dat foc mănăstirii Bistrița, distrugând pictura și tot ce se afla în ea. Revenind în Moldova, Petru Rareș își va respecta promisiunea făcută cu râuri de lacrimi în fața Icoanei Sfintei Ana (cea mai veche icoană pe pânză din România) primită în dar în anul 1401 de soția lui Alexandru cel Bun de la soția împăratului bizantin Manuel al II-lea Paleologul și va reface mănăstirea, dar aceasta nu va mai păstra pictura originală și nici chipul lui Alexandru zugrăvit deasupra pietrei funerare.
Portretul prințului ar fi trebuit să apară la mănăstirile construite de Ștefan cel Mare până în anul 1496. Potrivit tradiției, începând cu vremea lui Alexandru cel Bun, în naosul bisericilor s-a zugrăvit tabloul votiv reprezentând ctitorul care oferă Mântuitorului macheta acelei ctitorii, acesta fiind urmat de soție și de copiii pe care îi avea în viața la data când s-a construit lăcașul de cult. Între bisericile zidite de Ștefan cel Mare până în anul 1496, când a murit fiul său Alexandru, amintim Mănăstirile Putna și Pătrăuți, biserica Sf. Ilie din Suceava și cea din Bădeuți, care nu mai există, sau chiar Mănăstirea Bogdana din Rădăuți, restaurată de Ștefan cel Mare, care a pictat-o pe interior și a pus noi plăci funerare pe mormintele strămoșilor săi.
Dacă Mănăstirea Putna a fost distrusă de cazacii lui Timuș Hmelnițki trebuind să fie refăcută aproape din temelii, iar cea de la Bădeuți a fost detonată de oastea austro-ungară în primul război mondial, interesant este faptul că la Biserica din Pătrăuți în tabloul votiv apare Ștefan cel Mare cu barbă, în spatele său aflându-se doamna Maria Voichița și fiul lor, Bogdan, având și el coroană, iar, ceva mai mici de statură, două fete ale Voievodului, identificate ca fiind Ana și Maria. În partea de jos a tabloului este o spărtură mică sub care se distinge o pictură mai veche, fapt care denotă că tabloul votiv existent a fost repictat după moartea lui Alexandru, cel mai târziu în 1499, când a murit domnița Ana, pentru că altfel nu ar fi fost zugrăvită. Se presupune că dedesupt s-ar afla tabloul votiv original în care după Ștefan apare fiul său Alexandru Voievod.
La Biserica Sf. Ilie lucrurile par să fie la fel, doar că tabloul votiv păstrat până în zilele noastre s-a repictat ceva mai târziu, în timpul lui Ștefăniță Vodă sau chiar a lui Petru Rareș. Altfel nu se explică cum pe el apare Ștefan în calitate de ctitor având coroana pe cap, iar pe peretele alăturat doamna Voichița împreună cu Bogdan și Ștefăniță, ambii având coroană pe cap. Noua pictură s-ar datora stricăciunilor făcute de păgânii conduși de Suleiman Magnificul, care au ajuns până la Suceava. Aceștia au pângărit bisericile și mănăstirile întâlnite în cale, au decupat capetele sfinților și ale ctitorilor, fiind nevoie de refacerea lor. Se pare că la fel au procedat și leșii când au invadat Moldova în anul 1497, fiind posibil ca lor să li se datoreze repictarea tabloului votiv de la Mănăstirea Pătrăuți, peste cel original fiind realizat altul, în care Alexandru a fost înlocuit cu Bogdan-Vlad. De aceea este riscant de deteriorat actualul tablou votiv fiind posibil ca cel aflat sub el să nu fie complet.
Enigme tăinuite în negurile istoriei pe care doar o minune le-ar mai putea scoate la lumină prin găsirea unei alte lucrări care să poarte chipul lui Alexandru. Dar, indiferent cum s-au perindat evenimentele care au înghițit imaginea tânărului prinț, suntem datori să păstrăm vie amintirea celui care vreme de câteva decenii a fost alături de tatăl său și l-a ajutat să înscrie pagini de glorie în istoria neamului românesc. Poate cel mult ne putem exprima regretul că întunecata moarte l-a vizitat prea repede, altfel acest vrednic urmaș a lui Ștefan cel Mare ar fi dus mai departe opera nemuritoare a părintelui său, iar azi altfel se scria istoria, una în care Moldova era cu adevărat demnă, în hotarele ei firești, de la Pocuția până la mare și de la Nistru până dincolo de Carpați prin unirea cu Transilvania și Țara Românească, provincii ale Daciei străvechi împărțită vremelnic de vitregiile vremii.
Alexandru Voievod – o stea care s-a stins prea devreme
Nu este vorba de Alexandru cel Bun, cu toate că și sfârșitul acestuia zace înecat în ceața plumburie a sărbătorilor de iarnă din anul 1432, după ce tocmai s-a întors dintr-o bătălie cu Regatul Poloniei. Ca orice bun gospodar care se întoarce acasă, Marele Voievod își ia familia și merge să petreacă Nașterea Domnului la Mănăstirea Bistrița, pe care a ctitorit-o. De unde să știe că drumul parcurs de la Suceava cu alaiul domnesc, după cum se obișnuia, avea să fie și cel din urmă, doar că lipsea cortegiul funerar. Iar odată intrat în lăcașul de cult, menit să devină necropolă voievodală, Voievodul avea să rămână spre eternitate între zidurile ei înalte și reci.
La fel ca și despre alți mari eroi din vechime nici despre Alexandru cel Bun nu se dețin date cu privire la anul nașterii, făcându-se doar presupuneri. Având în vedere că a fost fiul Anastasiei, a doua soție a lui Roman I, Domn al Moldovei între anii 1392-1394, putem deduce că Voievodul putea să fi avut cel mult 20 de ani când a urcat pe tron cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân, ceea ce înseamnă că la data când a murit avea în jur de 50 de ani, aflându-se încă în puterea vârstei. E greu de presupus că ar fi avut un atac de inimă, cât despre gută sau alte boli atribuite Mușatinilor nu poate fi vorba, acestea de obicei se manifestă prin o mai lungă convalescență, iar el abia venise dintr-o lungă și anevoioasă călătorie. Cert este că Voievodul și-a dat Duhul chiar în una din primele zile după trecerea în noul an, mutându-se din Palatul domnesc al Mănăstirii unde a petrecut sărbătorile de iarnă sub placa rece de marmură care îi acoperă mormântul, aflat și azi în pronaosul bisericii. Moartea sa avea să declanșeze o profundă criză politică în Moldova, un sfert de veac de lupte fratricide pentru tron, de care au știut să profite din plin atât Regatul Ungariei, care a pus stăpânire pe Cetatea Chilia, cât și Polonia, care controla în vremea urmașilor săi Hotinul și Cetatea Albă, iar spre final și Imperiul Otoman, care i-a cerut lui Petru Aron plata unui tribut de 2.000 ducați de aur. Țara își va reveni după 12 aprilie 1457 când hățurile vor fi luate de un gospodar la fel de vrednic și de priceput, care va ști să le strunească și să ofere Moldovei cea mai strălucită perioadă pe care avea s-o cunoască vreodată. Iar, în semn de respect pentru bunicul său, primul său născut avea să-i poarte numele.
Viața prințului Alexandru, fiul mai mare al Marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei este încă învăluită în enigme. Începând cu momentul nașterii și identitatea mamei, rămân mai departe controversate căsătoria și sfârșitul prințului – cele trei puncte fundamentale care trasează traiectoria vieții unui om. Enigme care, în cruzimea sa, timpul le-a încătușat în temnițele lui tainice asemenea lui Prometeu cel înlănțuit de stâncă căruia și azi vulturul îi smulge din piept ficatul.
Ceea ce se știe cu certitudine este faptul că Alexandru a fost căsătorit, nunta fiind făcută în vara anului 1489, cel mai sigur la Curtea domnească de la Suceava. La ea au luat parte viteji și dregători ai Moldovei, pesemne și reprezentanți ai unor principi străini. Astfel, la 29 iunie 1489 Mathias Corvin rege al Ungariei l-a însărcinat pe un mare nobil de la Curtea regală de la Buda să-l reprezinte la nunta fiului Voievodului Moldovei și să ducă darul regal de 500 florini de aur, o sumă fabuloasă în acea vreme.
Sunt unele deosebiri de opinii cu privire la soția prințului Alexandru. Cei mai mulți dintre istorici consimt că a fost Margareta, fiica voievodului Transilvaniei, Bartolomeu Dragfy. De altfel și Cronica anonimă a Moldovei în referirea la bătălia din Codrii Cosminului pomenește de ajutorul primit de Ștefan de la cuscrul său, Voievodul Transilvaniei, iar darul regal trimis de regele Ungariei nu ar fi fost pesemne atât de mare dacă nu ar fi fost destinat și miresei.
Ștefan Gorovei face opinie separată socotind că Alexandru s-a căsătorit cu principesa bizantină Maria Asanina Paleologhina, descendentă a Asăneștilor, foști țari ai Bulgariei, și a Paleologilor, din dinastia împăraților bizantini. Își fundamentează ipoteza pe un document din 1538 în care se fac referiri la Ștefan vodă Lăcustă presupus fiu al lui Alexandru, adus de Suleiman Magnificul pe tronul Moldovei în locul lui Petru Rareș.
„Alexandru, voievodul moldovenilor, fusese căsătorit cu o femeie de credință greacă din Constantinopol”, unde tânăra pereche a locuit o vreme având mai mulți copii, între care și acest Ștefan, continuă istoricul, aducând ca argument și faptul că după normalizarea relațiilor cu otomanii Ștefan l-a trimis pe Alexandru ostatic la Constantinopol, unde a cunoscut-o pe prințesa bizantină. Personal optez pentru prima ipoteză, pentru care aduc următoarele argumente:
După căderea Caffei, Mangopului și Regatului de Trapezunt Ștefan și-a pierdut interesul pentru urmașii vechilor familii bizantine, care au ajuns supuși sultanului. La data nunții lui Alexandru, Voievodul era mai degrabă interesat de apropierea față de țările românești vecine, de care știa că au dus greul campaniilor antiotomane și pe vremea lui Iancu de Hunedoara. Preocuparea lui era să recucerească Chilia și Cetatea Albă, ocupate de turci în 1484, scop în care își caută aliați, în special în țările vecine. Drept dovadă și el s-a căsătorit cu fiica lui Radu cel Frumos, iar, după multe strădanii, a reușit să-și facă aliat pe voievodul Țării Românești, Radu cel Mare. Prin căsătoria cu Margareta, Ștefan a vrut să și-l apropie pe Bartolomeu Dragfy, voievod al Transilvaniei, maramureșean de origine, despre care se știe că se trăgea din neamul lui Dragoș descălecătorul, căruia din dragoste românii îi spuneau Birtoc, de la satul unde s-a născut. Totodată, căsătoria avea să pecetluiască reluarea relațiilor cu Mathias Corvin, care s-au răcit după pierderea Chiliei și Cetății Albe. Încercând o apropiere cu Regatul Poloniei Ștefan avea să depună acel jurământ de la Colomeea din 15 septembrie 1485 care s-a dovedit a fi inutil, leșii nerespectându-și angajamentele luate. Mathias Corvin îi va dărui în compensație pentru cele două cetăți cucerite de turci Ciceul și Cetatea de Baltă cu toate satele și domeniile ce aparțineau de ele, care vor fi stăpânite de Moldova până în vremea lui Alexandru Lăpușneanu. Schimbarea orientării Voievodului către un nou aliat s-a dovedit a fi salutară, Regatul Ungariei l-a susținut și după moartea lui Mathias Corvin. Din porunca noului rege Vladislav al II-lea către conventul de la Cluj-Mănăștur se întărește stăpânirea lui Ștefan, a lui Alexandru și urmașilor lor asupra acestor posesiuni, iar Ungaria îi va sta alături în conflictul cu leșii, care va culmina cu acea bătălie din Codrii Cosminului. Din aceste considerente relația cu Regatul Ungariei, căruia îi era supus și Voievodul Transilvaniei, era mult mai importantă pentru Moldova decât o legătură cu niște sechele ale trecutului care nu-i mai puteau oferi nimic lui Ștefan, el însuși fiind moștenitor al coroanei bizantine prin căsătoria cu Maria de Mangop.
Cât privește pe Ștefan Lăcustă, acesta nu a fost fiul prințului Alexandru, fiind născut în anul 1508, când fiul lui Ștefan nu mai era în viață. Se presupune că a fost fiul altui Alexandru, pesemne acela adus de Mahomed în campania din Moldova din anul 1476, un fiu al lui Petru Aron. De altfel încă din vremea lui Ștefan cel Mare au apărut pretendenți la tron care se dădeau feciori ai lui Petru Aron, între care un anume Ilie care a ajuns în Polonia, de unde uneltea împotriva Voievodului. La cererea lui Ștefan, acesta a fost prins și i s-a tăiat capul.
Pornind de la data căsătoriei prințului Alexandru, cea mai răspândită opinie este aceea că Ștefan l-a desemnat drept locțiitor la tronul Moldovei abia în anul 1490, după celebrarea cununiei. În realitate prințul a îndeplinit și înainte astfel de atribuții, fapt care reiese din documentele care s-au păstrat, primind de la tatăl său poziția de adevărat guvernator al Ținutului de Jos din anii 1476, după bătălia cu sultanul Mahomed, când a început lucrările la Curțile domnești de la Bacău.
Cât despre afirmația că Ștefan l-ar fi trimis pe fiul său la Istanbul, unde ar fi cunoscut-o pe Maria Asanina Paleologhina, aceasta nu se poate baza doar pe acel raport diplomatic în care s-a consemnat că Voievodul „a trimis la curtea sultanului pe un fiu legitim al său.” Alexandru putea să meargă să ducă haraciul sau să semneze o înțelegere cu sultanul în numele Voievodului, și nu neapărat ca ostatic pentru o lungă perioadă de timp, ceea ce Ștefan nu ar fi acceptat. Se știe că Voievodul a încheiat pacea cu turcii în condițiile dorite de el, singura obligație fiind plata tribului, care a rămas la 2.000 ducați de aur în vreme de Țara Românească plătea 8.000 ducați.
Despre Alexandru se mai știe că în anii 1489-1490 a fost implicat în ctitoria Bisericii Precista din Bacău, iar în 1494 a înmormântat în biserică o rudă de-a sa, pesemne un copil care a murit la naștere sau la scurt timp după aceea. Astfel, cu ocazia unor cercetări făcute în anul 1911, Virgil Drăghiceanu descoperă în biserică o placă funerară gravată cu motive gotice , pe care era scris: „ Io Alexandru Voievod, fiul lui Ștefan Voievod, domn al Țării Moldovei a împodobit acest mormânt… care s-a strămutat la lăcașul de veci în anul 7002(1494), luna septembrie 16.”
Din nefericire numele celui decedat nu s-a putut citi, dar în mod sigur a fost vorba de o persoană apropiată prințului. Cronicile rusești vorbesc despre invaziile moldovenilor conduși de Alexandru în Podolia, Galiția și chiar în Lituania, ce au avut loc în anii 1492 și 1493, poate și în anii următori, dovadă că fiul lui Ștefan cel Mare se afla în Moldova și nu la Istanbul.
În 4 iulie 1496 Alexandru mai era în viață și în mod sigur locuia tot la Bacău, lucru care reiese din inscripția aflată pe pisania de piatră care a fost pusă la zidirea Mănăstirii Tazlău: „Io Ștefan Voievod cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înălțat acest hram întru numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și cinstitei ei Nașteri, ca să fie întru ruga sieși și doamnei sale Maria și a fiilor lui Alexandru și Bogdan, care a început a se zidi la anul 7004(1496) luna iulie 4 și s-a săvârșit în anul 7005 (1497) iar al domniei lui al patruzecișiunulea curgător, luna noiembrie 8.” Cel care ar fi urmat Soarelui Moldovei și i-ar fi dus lumina mai departe, continuând s-o cârmuiască cu aceeași vrednicie și înțelepciune a sfârșit din viață în mod fulgerător, înainte de a împlini patru decenii. Din motive care nu au ajuns până la noi, moartea prințului a fost tăinuită cu grijă în hățișurile unor interese obscure, fie din nevoia de a acoperi pe cineva, fie pentru că nu s-a știut adevărul, ucigașii pierind sau făcându-se nevăzuți. Singurele dovezi care fac referire la acest moment tragic din istoria neamului nostru sunt piatra pusă pe mormântul de la Bistrița, pe care s-au consemnat vag doar cuvintele:
„Alexandru voievod, fiul lui Ștefan voievod, care a murit în oaste.”
Ce s-ar putea ascunde în spatele acestor cuvinte simple, menite parcă anume să ne tulbure gândurile și să ne facă să ne punem întrebări?
La fel ca inscripția de pe piatra de pe mormânt și Letopisețul anonim al Moldovei redă la fel de vag evenimentul, cronicarul mulțumindu-se să consemneze:
„în anul 7004 (1496), luna iulie, 26, a răposat robul lui Dumnezeu, Alexandru Voievod, fiul lui Ștefan Voievod, care a fost îngropat lângă străbunicul lui Alexandru Voievod, în Mănăstirea Bistrița.”
Letopisețul de la Putna reia aproape identic cele scrise mai sus: „În anul 7004 (1496), iulie 26, a răposat robul lui Dumnezeu Alexandru voievod, fiul lui Ștefan voievod, și l-au îngropat în mănăstirea de la Bistrița, lângă străbunicul său, Alexandru voievod.”
Ce s-ar putea înțelege din aceste cuvinte? Ce mare taină a dus cu el în mormânt prințul Alexandru?
Dacă tatăl său a cerut ca pe piatra funerară să fie trecut „a murit în oaste” ar putea însemna fie că a murit într-o bătălie la care a luat parte, lucru exclus deoarece nu există nici un document care să facă vorbire la o expediție sau alte lupte în care să fi fost implicată Moldova în vara anului 1496, fie a căzut victimă atacului unor tâlhari, lucru greu de crezut având în vedere poziția de care dispunea cât și dispariția lotrilor din Moldova, care se bucura de o perioadă de prosperitate
Singura ipoteză care să justifice sfârșitul fulgerător al prințului este aceea că Alexandru nu a murit de moarte bună, ci a căzut victimă unor uneltiri care vizau ca obiectiv tronul Moldovei. În contextul în care s-a petrecut crima între cei interesați puteau fi Ioan Albert, Craiul Poloniei, care urmărea coroana Moldovei pentru fratele său Sigismund, singurul dintre Jagelloni rămas fără coroană, Maria Voichița, care era o femeie ambițioasă și ca orice mamă și l-ar fi dorit pe fiul ei Bogdan – Vlad succesor la tron și, desigur, vreo grupare de dregători care unelteau împotriva Voievodului, cum au uneltit de altfel în întreaga istorie a neamului nostru și o fac și azi cu aceeași nerușinare.
Se știe că în urma unor urzeli la fel de obscure ale celei de-a doua soții a cneazului Moscovei Ivan al III-lea a căzut victimă frumoasa Olena, fiica lui Ștefan cel Mare și fiul ei Dimitrie, desemnat de cneaz drept succesor la tron. Motivul? Dorința de a-și impune fiul drept succesor la tron, poziție pe care o avea fiul Elenei. Situație identică cu aceea din Moldova.
Iar dacă o urmașă a Paleologilor s-a pretat la asemenea intrigi, de ce să nu fi procedat la fel și fata lui Radu cel Frumos? La data când a murit Alexandru, Maria Voichița nu mai era copila de 16 ani care i-a sucit mințile Voievodului Moldovei în anul 1473 când a răpit-o din reședința domnească de la Târgoviște. Cei peste douăzeci de ani petrecuți la Suceava aveau s-o maturizeze și s-o introducă în păienjenișurile la fel de obscure ca în Țara Românească ale uneltirilor boierilor moldoveni. Iar Alexandru, ca orice om, avea în mod sigur și dușmani, nu numai prieteni. Firea asemănătoare cu aceea a tatălui său, îi putea speria pe unii dregători și boieri care ar fi preferat să țină ei hățurile, iar Voievodul să fie doar o marionetă în mâinile lor, la fel cum a fost și înainte. Cum la Ștefan era mai greu de ajuns, au ales să lovească mai întâi în fiul acestuia, urmând ca leșii să termine ce au început. Cât despre motivele de a o atrage de partea lor pe doamna Țării, acestea erau lesne de găsit. Ca orice mamă, Maria Voichița își iubea fiul și era firesc să-și dorească să moștenească el tronul.
Ioan Albert era chiar mai grăbit de schimbarea dinastiei din Moldova, Craiul urmărind să-l înlocuiască pe Ștefan cu fratele său, Sigismund. Era firesc să-și propună să scape mai întâi de Alexandru, care altfel și-ar fi găsit refugiul la socrul său, în Transilvania, cu ajutorul căruia se putea întoarce oricând la Suceava. Este o coincidență prea mare între sfârșitul fulgerător al lui Alexandru la sfârșitul lui august 1496 și invazia leșilor în Moldova, care a avut loc în anul următor.
În ambele ipoteze Alexandru trebuia să dispară, el devenind o piedică atât pentru o tabără cât și pentru cealaltă. Nu se știe dacă cele două grupări au colaborat sau nu între ele și nici dacă au uneltit cu boieri nemulțumiți de Ștefan sau de fiul său. Învățați încă din vremea lui Petru Mușat să-și plece capetele înaintea leșilor, doar, doar or primi și ei un oscior la cină, cum fac de altfel și politicienii de azi, acei boieri trădători nu vedeau bine îndepărtarea Moldovei de Regatul Poloniei și mai ales un război cu acesta. Unii erau înrudiți cu familii nobiliare din Polonia, alții aveau proprietăți sau tot felul de interese, ca să nu mai vorbim de teama unui război, Polonia fiind cunoscută ca o mare putere europeană în acea vreme.
Personal susțin ipoteza că în spatele asasinatului s-a aflat Ioan Albert, care îl ura pe Ștefan încă din anul 1490 când acesta a refuzat să-l sprijine cu bani și cu oșteni pentru a lua coroana Ungariei, iar Alexandru l-a mâniat cu expedițiile de pradă în Polonia din anii 1492 și 1493. Fiind ales rege al Poloniei după moartea tatălui său Cazimir, Ioan Albert a plănuit încă de la început înlocuirea Voievodului Moldovei. În acel plan a figurat și asasinarea lui Alexandru care, moștenind multe din calitățile tatălui său, ar fi devenit periculos atât pentru Sigismund cât și pentru Regatul Poloniei, motiv pentru care trebuia să scape de el înaintea expediției în Moldova. Ipoteza este susținută și de înverșunarea cu care Ștefan cel Mare s-a răzbunat pe leși în cunoscuta bătălie din Codrii Cosminului. Obligat să accepte negocierile cerute de Regele Ungariei și să-i permită Craiului să iasă din încercuirea în care l-a prins la Suceava Ștefan abia a așteptat ca Ioan Albert să-i ofere un pretext să se răzbune, iar, odată găsit, i-a lovit pe leși cu o cruzime cum nu a mai făcut-o până atunci. Toate cronicile vorbesc de numărul impresionant al leșilor căzuți în această cumplită bătălie, între care se afla și floarea nobilimii polone.
Dar Voievodul nu s-a mulțumit cu atât. Imediat după retragerea leșilor i-a asmuțit asupra Poloniei pe turci și pe tătari, ba chiar și-a trimis și el oștile să jefuiască și să se răzbune. Oare ce tată nu ar fi făcut la fel? Câtă durere a putut să adune Ștefan în suflet când și-a văzut fiul pus în coșciug după ce vreme de două decenii l-a avut alături în numeroasele bătălii pe care le-a dus?
Cumplite prădăciuni a suferit Polonia în acei ani, iar la 17 iunie 1501 Craiul Ioan Albert și-a dat sfârșitul, se spune că de supărare după înfrângerea suferită. Încă nu împlinise 42 de ani, o vârstă apropiată cu aceea la care a murit Alexandru. Ștefan nu s-a putut răzbuna direct pe el din cauză că era frate cu regele Vladislav al Ungariei și cu Alexandru, Mare Duce al Lituaniei, Moldova fiind înconjurată din toate părțile de Jagelloni. A făcut-o în schimb indirect, astfel că Ioan Albert a rămas cunoscut în istoria Poloniei drept regele în timpul căruia a pierit șleahta, imaginea sa fiind pătată. În amintirea fiului său, la 23 noiembrie 1499 Ștefan cel Mare a cumpărat mai multe sate pe care le-a dăruit Mănăstirii Bistrița ca uric întru „pomenirea sfântrăposaților copii al domniei mele, Alexandru voievod și fiicei noastre, Ana.”
Andrei Breabăn, scriitor și jurnalist, membru UZPR
Bibliografie:
Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura Minerva, București, 1904;
Ștefan S. Gorovei, Mușatinii, Editura Albatros, București, 1976, 170 pag.;
Alexandru Artimon, Civilizația medievală urbană din secolele XIV-XVII (Bacău, Trotuș, Adjud), Editura Documentis, Iași, 1998, 292 pag.;
Georges Boisard, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura House of Guides, Tipar executat la SC Tiparg SA, Pitești, 104 pag.
Asociația culturală „Ștefan cel Mare și Sfânt”, Ștefan cel Mare în memoria băcăuanilor, Editura Conexiuni, Bacău, 2004, 270 pag.
