Autori: Nelly & Ion C. Gociu
„Să privim înapoi cu iertare,
Înainte cu speranță,
În jos cu înțelegere
Și în sus cu recunoștință!”
Cu acest motto își începe autorul Ion C. Gociu cea din urmă apariție editorială a sa, Copilul nedorit, Editura Societatea Scriitorilor Militari, București, 2015, carte la care o aduce ca și coautor pe cea care vreme de peste cincizeci de ani îi este parteneră de viață, dorind probabil așa să își arate și public recunoștința față de femeia care i-a fost alături la trecerea prin vâltoarea vremurilor, împărțind bucurii și necazuri. Este, de fapt, un act ce se impune de la sine într-un cuplu al cărui drum nu este deloc neted. Schimbările din viața profesională a domnului Ion C. Gociu, atrăgând-o și pe soția domniei sale la modelări pe care nu numai că și le asumă, dar le privește ca o obligație și devine susținătoarea lor. Chiar dacă, nu de puține ori trebuie să își ocupe locul în umbra soțului său, a fost pe rând, consoarta economistului rigid prins în vârtejul cifrelor, a militarului cu program cazon și, la anii când orice femeie speră să își aibă soțul alături doar pentru ea, bucurându-se împreună de copii și nepoți, devine soție de scriitor.
O misiune deloc ușoară, căruia însă, doamna Nelly Gociu i se dedică cu toată energia. Nu numai că își susține partenerul de viață lăsându-i răgazul necesar să își aștearnă pe hârtie fanteziile minții ținute în frâu atât de mulți ani, ci se așează alături de el la masa de scris, urmărindu-i fluența frazelor, corectându-i scăpările gramaticale și în primul rând fiind întâiul cititor și în același timp criticul sever al scriiturii în sine.
Și numai pentru atât, numele doamnei Nelly Gociu ar fi meritat să fie scris alături de cel al soțului său pe cărțile, nu puține la număr, având în vedere timpul scurt -2010 – 2015 – în care au fost scrise și publicate: Din Văianu la Toronto, Cireșe amare, Maia, La vârsta senectuții și cartea pe care vreau acum să v-o prezint.
Mărturisesc că titlul cărții Copilul nedorit, mi-a produs o strângere de inimă atunci când l-am aflat de la autorul ei și al romanului Maia – pe care după ce l-am citit, între noi s-a țesut o legătură puternică de prietenie – și deși l-am așteptat cu nerăbdare, am avut teama că această carte nu va mai avea, cel puțin pentru mine, rezonanța celor anterioare.
Care ar fi putut fi tema unui asemenea roman, dacă nu una așa de mult perimată, în care o Ea se îndrăgostește de un El, pe care… și așa mai departe? Și chiar dacă povestea în sine ar avea ceva nou, ce m-ar mai atrage să citesc cartea când știu deja deznodământul?
Mă întrebam. Aveam să constat destul de repede, încă o dată în viață, că prejudecățile nu au niciodată un bun sfârșit.
Romanul Copilul nedorit al soților Nelly și Ion C. Gociu, nu face altceva decât să completeze seria cărților publicate până acum, întregind fresca societății românești așa cum o cunosc, cei doi din surse sigure. Citind această carte, am avut impresia că mă aflam în fața unui album de familie în care o mână așezase rând pe rând fotografiile cu atâta dibăcie și măiestrie încât, sub privirile mele, ele au prins viață și m-au luat împreună cu ele într-un voiaj printre ani. Am reușit ca pe parcursul celor 237 de pagini să fac o călătorie în timp, începută în 1913, alături de Ion Găvănescu, „curier în cohorta Asociația Corpului Cercetășia Română,… copil de ţărani și bun de carte… dat la învățătură, ajungând institutor… Era fiul cel mai mare provenit dintr-o familie numeroasă, trei băieți și patru fete.” și terminată în 2008 alături de Cornelia -nimeni alta decât copilul nedorit – și Titi, soțul ei, doi pensionari ce „o duc bine că au pensii și nu au greutăți financiare – atât cât de modeste sunt – cu chibzuinţă le ajung gologanii” și „prevăzători cum au fost întotdeauna, au o locuință pe care o vor lăsa moștenire urmașilor… și două garsoniere, locul hărăzit de Cel de Sus pentru odihna lor veșnică”.
Nu vă voi dezvălui firul acțiunii pentru că ea merită urmărită de voi înșivă, dar va avertizez că ea va trezi amintiri dureroase pentru cei care au trecut prin schimbările inumane ale societății românești de după război, iar celor tineri le vor aduce în atenție o lume necunoscută, pe care, cu siguranță o vor înțelege greu, dar asupra căreia este necesar să se aplece, să o cunoască în colțurile cele mai secrete ale ei, astfel încât niciodată să nu mai permită o întoarcere a roții, o întoarcere la o societate care mutilează suflete și caractere, îndepărtând omul nu doar de la condiția de ființă inteligentă și superioară, ci însăși de la regulile de viață a regnului animal. Este de fapt și voința celor doi coautori, care nu au făcut altceva decât să își aștearnă pe hârtie trăirile lor și ale familiei, din conștiința că nu au voie să permită așternerea prafului peste o istorie ce trebuie să ne-o asumăm și să o corectăm.
Creionând personajele ce formează familia Găvănescu și a locuitorilor dintr-un sat oarecare al Olteniei sau al României, ce se poate chema oricum, chiar și Măru Roș, Nelly și Ion C. Gociu au scris, așa cum ei înșiși declară „o carte dedicată tuturor celor care au fost în situații asemănătoare și nu sunt printre noi, celor prezenți, precum și urmașilor!”
Pentru mine, această carte înseamnă mult mai mult. Prin ea și în ea am găsit dezvăluirea unui secret căutat de mii de ani despre longevitatea vieții și a cuplului, despre cum se poate trăi frumos și util chiar dacă în jurul tău totul este negru și deprimant, cum să lași urme de pași pe cărarea vieții, ce, urmărite și călcate de cei ce îți vin din spate îi vor duce spre țelul adevărat al vieții, al omului pe Pământ.
Vă mulțumesc Nelly și Ion C. Gociu pentru exemplul vostru de viață și de valori sufleteşti, vă doresc sănătate și putere să vă continuați drumul început, la vremea senectuții, cum vă place să spuneți, binecuvântându-ne cu alte povestiri de viață.
Helene Pflitsch, Membru Asociația Scriitorilor din România
