Educaţia…şi Lecţia de viaţă – «Atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni»

Dacă stăm să cumpănim cu multă luare aminte la ceea ce înseamnă fascinanta “Lecție de viață” a vremurilor de răscruce în evoluția societății omenești, poate că ar fi bine să medităm pentru câteva momente la cuvintele tulburătoare și pline de o adâncă reverberație deconcertantă a sensului și a semnificației conținutului textului din Psalmul 11(8), ca un citat pilduitor pe care am vrea să-l vedem expus deasupra fotoliului oricărui demnitar din zilele noastre și chiar din toate timpurile, pentru că ni se spune: «Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni», aceasta constituind chezășuirea înțelepciunii potrivit căreia există cuvinte care sunt scrise în inimi cu litere de foc, dar şi cuvinte gravate pe cerul înstelat al căutărilor absolutului, care de multe ori pălesc şi se sting în labirintul fără de sfârșit al nopţii sufleteşti a omenirii!

“De îndată ce politicienii încep să urce scara, brusc devin regi”
Pentru a exemplifica un aspect relevant al imaginii care ilustrează modestia funcției de rang înalt, mai ales a demnității de președinte al statului, dar și pentru a continua ideea pe care o dezvoltasem în articolul anterior, atunci când vorbeam despre stânjenitoarea “Lecție de viață” a «celui mai sărac Președinte», fiind vorba de Președintele Uruguayului, Jose Mujica, fără a supralicita o eventuală interpretare speculativă, prin care s-ar deduce că un asemenea caz atipic demonstrează urcușul în ierarhia politică și socială a «oamenilor de nimic», poate ar merita să înțelegem că în multe privințe, cu cât noaptea cugetului se dovedește mai adâncă, revelația duhovnicească a credinței și fulguirea inefabilă a lucidității parcă luminează şi mai tare drumul pe care mergem, fiindcă momentele sau clipele sunt ele însele calea, adevărul şi viaţa! Am evocat acest aspect, fiindcă modestul președinte al statului sud-american, care a spus deschis, că nu intenționează să facă apologia sărăciei, când afirmă destul de clar următoarele: “De îndată ce politicienii încep să urce scara, brusc devin regi! Nu ştiu de ce, dar eu cred că republicile au fost date lumii pentru a avea o garanţie că nimeni nu e mai presus decât celălalt. Urăsc locurile fastuoase, covoarele roşii, precum şi oamenii din spatele tău care îţi spun: Da, domnule!”(sic!!), parcă amintindu-ne de diplomatul, filosoful, omul politic și scriitorul Florentin Niccolo Machiavelli, cunoscut și recunoscut celor mai mulţi dintre noi, prin prisma unei butade a timpurilor moderne și post-moderne potrivit căreia: «Scopul scuză mijloacele»! Iar dacă înțelesul termenului «machiavelic» face referire expresă, poate prea mult și pe nedrept speculat în ceea ce-l privește pe autor, doar la butada amintită, care se voiește a însemna: duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean și parvenit, fie și pentru simplul motiv că ne aflăm cu doar două zile înainte de instalarea noului Președinte al României, poate merită să cugetăm la mirobolanta expresie «când se ridică sus oamenii», așa cum spune psalmistul, dar și la momentul când «politicienii încep să urce scara», cum clamează “Pepe” Mujica, tocmai pentru a face ca fâlfâirea aripilor clipei să nu fie decât o înălțare «pe aripile vântuluil» a imaginii ca atare, dar și o proiectare a demnitarului ales, tocmai pe traiectoria desăvârșirii absolutului.

“Iohannis este un om care vorbeşte puţin şi gândeşte cât vorbeşte”(??!)
În privinţa noului preşedinte al României, Klaus Iohannis, domnul Crin Antonescu candidat la titlul deloc de invidiat, prin care l-am numi «demisionarul anului», a spus că ştie mai multe despre acesta, deoarece: “Iohannis este un om care vorbeşte puţin şi gândeşte cât vorbeşte”(!!!), iar mai întotdeauna, când vorbim despre oamenii politici care încep un mandat, e bine să înțelegem că în spatele unui om, dacă o anumită speranţă e pusă într-un singur om, ea e o speranţă nesăbuită şi nedreaptă. Dacă ne vom aştepta ca Iohannis să rezolve toate problemele, este o aberaţie! Deci, dacă societatea românească va aştepta să rezolve Iohannis toate treburile, se va rezolva rău! Lumea ţine cu cei autentici şi cu cei slabi la modul general. Iohannis a emanat forţă.
Dar, nu va putea rezolva toate problemele societăţii româneşti”, a punctat fostul lider liberal, atrăgând atenția că “Domnul Iohannis are dificila misiune de «a amenaja» după epoca post-Băsescu un raport cu Guvernul”! Nu știm cât de inspirit sau cât de îndreptățit se dovedește Crin Antonescu să facă asemenea declarații pertinente și persiflante, dar zgomotoase și cu ecou publicitar, cum s-ar spune, așa cum nu ne putem adjudeca reflecția unui comentator politic de la un post de televiziune, care spunea că românii au avut de ales “între un profesor și un elev”, deoarece Victor Ponta “a suplinit lipsa de carismă prin disciplină și antrenament.
În schimb, Klaus Iohannis a încercat să o suplinească printr-un soi de prezență de spirit de tip ardelenesc, fiind omul care întoarce din două vorbe o ditamai frază a candidatului”, lucru care ar putea fi sintetizat prin termenii de «cultură politică» și de «educație politică», doi termeni oarecum cosubstanțiali, dar și mult deosebiți, când au în vedere și aspecte care privesc două personalități cu tipuri de temperament diferite. E necesar și mai ales potrivit să se înțeleagă faptul că mai întotdeauna, demnitarul care deține cea mai înaltă funcție în stat, nu numai prin angajament electoral, dar și prin proiectul său politic, trebuie să fie pregătit pentru ţară şi nu ţara pentru el, pentru că nu se poate face educaţie cu un întreg popor în două săptămâni dintre două tururi prezidențiale și nici chiar în primul an de mandat, iar oamenii politici ar trebui să facă un gen de «educație politică» în fiecare zi, nu din 4 în 4 ani şi apoi să se mire de ce o anumită categorie votează cu un anume candidat, mai ales că accesul cetățenilor la informațiile care țin de structura statului, de drepturile și responsabilitățile celor care ne conduc și de mecanismele prin care vocea lor poate fi auzită la nivelul factorilor decidenți, sunt probleme care necesită acumulări calitative și cantitative.

“Decât să fiu mârlan, mai bine pierd”
Comentatorii din mass-media vorbesc savuros despre «oamenii de nimic» pe care îi consideră lipsiți de o «educație politică» temeinică, dar să facem o scurtă referire la faptul că domnul Klaus Iohannis, fiind atenționat la un moment dat, că el nu a lansat atacuri la adresa familei contracandidatului său din turul al doilea, chiar dacă asta l-a făcut să piardă în planul «impresiei artistice», Iohannis a răspuns: “Decât să fiu mârlan, mai bine pierd”, ceea ce până la urmă s-a dovedit a fi metafora unei butade cu zbor de bumerang, fiindcă am trăit-o și pe aceasta, când a învins votul “celor cu speranță pentru schimbare”, votul celor care consideră că au scăpat țara de «invazia mârlăniei», chiar dacă nu putem anticipa că poate fi vorba și de un mod nou de a face politică în România! Cât despre vocația și despre morala «oamenilor de nimic», se cade să fie vorba numai de bine, chiar dacă asemenea indivizi se dovedesc niște oameni ratați și asaltați de ambiție și prostie, care își imaginează că sunt în stare să bată din gură! Iar, la categoria aceasta, suntem siguri că fiecare dintre noi are de criticat o grămadă de persoane și fiecare dintre noi știe ce prost ne simțim, când încercăm să facem ceva și eșuăm sau dăm totul ca să reușim parțial, cel puțin să ne menținem pe linia de plutire a speranțelor și a bucuriilor sărbătorilor de iarnă, indiferent de situație! Să câștigi la un moment dat, poate fi ajutorul Providenței sau poate semnul hazardului, dar să știi să pierzi cu demnitate este o artă a diplomației de a rămâne «în cărți», cum se spune! Nu credem că este cazul și nici locul să dezvoltăm acum «filosofia oamenilor de nimic», mai ales dacă aceștia sunt indivizi care nu fac niciodată nimic pentru semenii lor, iar dacă vom rămâne în sfera gesturilor de iresponsabilitate socială, putem afirma că singurele explicații ale acestui sindrom halucinant al scenei politice și sociale românești sunt inerția, nesimțirea și lipsa de implicare, fiind vorba despre persoane care nu sunt în stare nici de cel mai mic efort pentru nimeni, deoarece nimic altceva nu caută, decât confortul personal! Bietule «om de nimic», biet muritor, trăiești într-un glob de sticlă în care crezi că ești deștept, important, valoros, sănătos și voios, pentru că ai o viață confortabilă. Nici prin cap nu-ți trece să faci vreun efort ca să ajuți pe cineva, orice ar însemna ajutorul și oricine ar fi persoana, pentru că “empatia”, “solidaritatea” sau “implicarea” îți sunt niște concepte cu desăvârșire străine! Lumea ta nu plutește undeva, în neant, iar globul tău se rostogolește zilnic într-o lume și în niște vremuri grele, pentru foarte mulți dintre noi! Dar, nu uita, «omule de nimic», că globul tău se află în România, în Europa, pe planeta Pământ, iar multe care se întâmplă în vreuna dintre aceste locații, te privesc și te judecă mereu!

«Tu, Doamne, ne vei păzi şi ne vei feri de neamul acesta în veac»
Dacă am extrapola aria de cuprindere a temei de față, prin afirmația tranșantă, că «atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni»(alin.8), să amintim că expresia la care ne referim este precedată de alineatul 7 al psalmului al 11-lea, în care se spune: «Tu, Doamne, ne vei păzi şi ne vei feri de neamul acesta în veac!», ceea ce ne prilejuiește un motiv în plus de reflecție, deoarece mulți dintre noi suntem ademeniți și prea ușor amăgiți de impresii electorale, pentru că neamul nelegiuiților este un factor care stăpâneşte minţile îngerilor răi şi prin planuri bine puse la punct, prin maşinaţii pricepute, el luptă împotriva adevărului îndumnezeit, pentru a împiedica mântuirea sufletelor. Printre aceia care poartă numele de creştini şi chiar printre slujitorii Evangheliei, rareori se aude vreo referire la demonii nelegiuirii și ai fărădelegilor, afară de o menţionare incidentală la amvonul jurământului prezidențial, deoarece nelegiuiții trec prea ușor cu vederea dovezile activităţii şi succesului omului manipulat continuu! Mulți entuziaști ai momentului neglijează unele avertismente cu privire la viclenia nelegiuitului și par să ignore chiar şi existenţa lui. Iar, în timp ce oamenii sunt recunoscători cu privire la planurile alesului, speranța spulberată, acest duşman veghetor este în orice clipă pe urmele lor, fiindcă omul care la un moment dat întruchipează speranța convertită în iluzie, se amestecă subtil cu prezenţa lui în toate domeniile, pe toate străzile oraşelor noastre, în biserici, în consiliile naţionale, în tribunale, încurcând, amăgind, seducând, ruinând pretutindeni sufletele şi trupurile bărbaţilor, femeilor şi copiilor, distrugând familii, semănând ură, concurenţă, luptă, răzvrătire, crimă și anarhie, iar lumea debusolată pare să privească aceste lucruri ca şi când Dumnezeu le-ar fi rânduit şi ele trebuie să existe!
Dar, pentru că suntem în preajma Sărbătorii Nașterii Mântuitorului, care ne invită să reflectăm profund asupra existenţei de dincolo de fărădelegile lumii acesteia secularizate și bântuite de criză, să reflectăm îndeaproape și să conștientizăm suficient, dar nu marcați de autosuficiență, de unde a venit pentru noi și pentru viața noastră acest Prunc Sfânt, pentru că venirea Lui în materie şi în istorie este un eveniment unic, irepetabil, cu consecinţe majore asupra întregii omeniri! Dincolo de meandrele fărădelegilor vieții cotidiene, noi trebuie să dovedim, cât de realişti şi de credibili suntem, când mărturisim, în Crez, că «aşteptăm viaţa veacului ce va să fie», mai ales că adevărata existenţă a noastră, adevărata viaţă trăită pe deplin este dincolo de materie, în lumea spiritelor educate, în universul imaterial și cuprinzător al valorilor culturale autentice, al valorilor noastre românești, atât de bogate în obiceiuri și tradiții care ne demonstrează că lumea fărădelegilor este departe de lumea unde domină iubirea infinită a Lui Dumnezeu şi unde este stăpână Lumina cea sfinţitoare a Lui!
Profesor, Vasile GOGONEA