Vârtejul
…Sărbătorile de iarnă au trecut repede, ca orice lucru plăcut, Cârnelegii au rămas în urmă, zăpezile s-au mai topit, aşa că de Dragobete vremea a permis montarea vârtejului.
Vârtejul era meşterit ca o instalaţie (ce termen pretenţios), care se roteşte în jurul axei sale, având două braţe. În ziua de azi, acesta văzut în folosinţă, ar stârni şi râsul curcilor, nu numai al copiilor. Era un mijloc arhaic de distracţie, construit numai pentru această zi, existând credința că cei ce se foloseau de el au noroc în dragoste, tot anul. Arăta ca un teu (un ax bătut în pământ şi o bară lungă de 5–6 m, centrată pe acest ax), care se putea roti deasupra axului. Câte doi tineri se agăţau de capetele barei şi erau învârtiţi prin aer, în jurul axului de tineri spectatori. Montarea lui se făcea cu o zi înaintea sărbătorii, de către flăcăii satului. Era confecţionat din lemn de stejar verde, ca să fie elastic, adus din pădure chiar în ziua montării. Cei din satul Văianu, cuprinşi între Via Sârbului şi capul satului, la dascălu’ Gheorghe Novac, sărbătoreau Dragobetele adunându-se în mijlocul satului, în zona Mătcărenilor, cuprinsă între Maria Dochiei şi Cătălina lui Muie, la podul de peste matca Văianului. Anul acesta s-a adunat multă lume, fete mari şi băieţi ca să se dea în vârtej, femei măritate să-şi admire odraslele frumos îmbrăcate de sărbătoare şi să-şi mai povestească de cele auzite, dar şi bărbaţi din cei rămaşi pe acasă, că, deh, era zi de sărbătoare şi mai bea omul şi câte o ulcică de vin fiert, să fie de sănătate şi de dragoste pentru cei vii şi de pomană morţilor. Vârtejul era pregătit. Ceva mai încolo, ardea un foc mare, pe care câţiva flăcăi aveau grijă să-l întreţină cu buturugi uscate. Într-un loc curăţit de zăpadă, Cărăbel şi-a întins cotăriţa cu zaharicale, covrigi şi turtă dulce, în aşteptarea mușteriilor. Avea nea Vasile Burciu marfă nu glumă, aşezată într-un coş de nuiele de salcie roşie decojite şi acoperit cu un peşchir din pânză albă şi cusătură aleasă pe margini. Coşul plin cu bunătăţi şi-l ducea pe umăr, agăţat de o curea lată din piele. Ca să-i fie mai uşor, folosea un suport din lemn, uşor şi pliant, pe care sprijinea coşul la înălțimea brâului. La gât purta o pungă din piele, în care îşi punea creiţarii adunaţi din vânzarea mărfii. Nu era sărbătoare în sat la care să nu apară Cărăbel! Copiii, mai ales, îl aşteptau cu nerăbdare. Avea un ritual pe care îl respecta cu sfinţenie. Îşi expunea marfa chiar dacă avea un singur cumpărător. Se oprea din mers, punea suportul pliant pe marginea drumului, îşi trăgea coşul în faţă şi-l fixa pe suport. Dădea la o parte şervetul, ca să poţi vedea, dintr-o ochire, toată marfa. Dacă aveai doar un bănuţ găurit, Cărăbel se simţea obligat să-ţi ofere orice de valoarea lui. Nu te păcălea, dar nici altceva în plus nu-ţi dădea. Comerţul era comerţ! (Va urma)
Ion C. Gociu
