Îmi cer iertare dacă ţăranul din mine strigă. Nu-ţi vinde Pământul Ioane ! Pământul şi ţăranii vor salva România ! Pământul a hrănit copiii săi milenii de-a rândul fără a cere nimic în schimb. Şi toate basmele acestei lumi nu s-ar fi putut întâmpla dacă n-ar fi existat Pământul. Ai citit Biblia, Vedele, Alexandria, Munci şi zile, Iliada şi Odiseea, ca să-ţi amintesc numai unele din câte şi câte alte întâmplări din cele mai vechi timpuri.
Te-ai întrebat vreodată de ce a ars Biblioteca din Alexandria sau dacă Omul se trage din maimuţă ? Pământul a fost darul suferinţei noastre şi al bucuriei. Nu se poate, Ioane, să nu fi fost vreodată la ţară dacă ai moştenit o bucată de pământ. N-ai fost niciodată în vacanţa de Crăciun, când Pământul îşi pune hainele lui albe şi doarme sub o linişte aucustrală. Când se întors sătenii de la Naşterea Domnului îmbrăcaţi în hainele bune, foste odată de dimie şi se invită grupuri, grupuri la o cană de ţuică fiartă de prună, la caltaboşi cu mămăligă şi la trandafiri fripţi în tigaie. Ai avut prilejul să fii la Ignat într-o gospodărie când tot românul îşi tăia porcul de Crăciun. Să bei o ţuică fiartă după ce „Ghiţă” a fost sacrificat pe altarul biruinţei. Ţi-a făcut bunică-ta traistă de dimie mai mare decât tine şi bunicul o colindă cu care să mergi a hă, hăi, hăi, în Piţărăi după colaci, mere şi nuci şi alte daruri ale Pământului, ai strigat daţi-mi un covrig că mor de frig, daţi-mi o nucă. Şi ai descântat cu ceilalţi Vătafi în casele unde te aşteptau fetele de măritat, ce-i în casă să trăiască, ce-i afar să izvorască, Porcii graşi şi unsuroşi, să-i mănânce oamenii sănătoşi. Şi te-ai aruncat în zăpadă după o cotovaică, aruncată din târnaţ de o fată, plină de nuci şi seminţe şi o băncuţă îngăurită de un ban. Ai fost cu Steaua, Steaua sus răsare, cu Pluguşorul cu patru boi, să ari cu plugul de lemn prin bătăturile consătenilor tăi, şi să semeni în plină iarnă grâu şi ovăz, secară şi porumb, aşa cum făceau şi Dacii mai înainte de Burebista ca să crească recolte bogate. Ai luat o fată de mână şi ai intrat în horă să înveţi primii paşi, doi paşi la stânga binişor şi alţi doi la dreapta lor. Ai fost la biserică ?!… Ai sărutat o fată la Poartă noaptea când luna se uita la voi şi mama de la fereastră se bucura, a crescut fiul nostru, învaţă ce e dragostea. Şi privighetoarea ai ascultat-o în liliacul înflorit. Ai furat mere din grădina vecinului, amintindu-ţi de Eva. Eu le-am trăit pe toate acestea până la 18 ani, când a trebuit să plec de acasă huiduit de cei care mâncau comunismul pe pâine. Dar n-am uitat. De aceea m-am întors cum se întoarce omul să privească în sine. N-am uitat primăvara când dădeau urzicile şi le culegeam, şi-acum simt cum îmi înţeapă buricele degetelor. Şi bunica le pregătea până când se măritau, se măritau urzicile aşa ne spunea bunica şi cât era de frumos să mergi la nunta urzicilor, după ce le mâncase de atâtea ori, pregătite într-o oală de pământ la foc de surcele. N-am uitat drăgăveiul şi măcrişul care se spune că schimbă sângele. Făceam focul cu boj la mucenici şi ne afumam cu zdrenţe să nu ne atace şerpii şi alţi balauri de care erau pline basmele bunicii. Când dădeau urzicile şi drăgăveiul, ţăranul ieşise din iarnă şi din foamete. Mama Floarea, vecina, începea iar să zâmbească, şi împrumuta un ciurel de făină, dă-mi Aurică şi mie, asta mi-e vorba, a plecat şi al meu cu varul la Craiova. Şi Moşul Ilie se pregătea de Muncile primăverii. Cu plugul de lemn şi cu boii. Nişte boi albi ţi asta până a nu se înverzi pădurea, până a nu da păducelul. Şi tăia via pe dealuri şi cânta „Cucule cu pană sură, ce tot cauţi pe arătură”. Şi din cântecul cucului parcă înverzea şi pădurea. Şi se îmbrăca tot satul cu flori de cireş şi mirosea a parfum de corcoduşi pe toate uliţele… Şi porneam după fragi şi după cuiburi. Toată vara păzeam vacile şi-n odihna vitelor de la prânz prindeam mreană şi clean pe Bistriţa. Mamă, pune apă la fiert că acum venim, unde mi-e vârşa şi cotăriţa. Prindeam peşte numai cu mâna. Aceşti oameni, repet, ştiau să scoată cele de trebuinţă traiului şi din piatră seacă, piatră arsă. Pe malul Bistriţei, sus la munte, îşi făcuseră oamenii varniţe. Ardeau piatra şi coteau varul. Din cele mai vechi timpuri, meserie de secole. Astfel au putut să-şi construiască fiecare o casă din ceea ce le era la îndemână, lemn, piatră şi var. Casele se construiau parcă după acelaşi desen de cel mai vechi arhitect, Dumnezeu. Nu trebuia să lipsească de la nici o casă Odaia bună, sau de la drum, cum i se mai zicea, întotdeauna pregătită de oaspeţi, sau pentru un sărman care venea îngheţat şi flămând de la drum. Cu patul pregătit şi aşternut cu macatul cel mai bun cu flori sau în năvăditură şi cu pătura de dimie bătută în pivele de la Arcani. Era apoi odaia de dormit iarna a întregii familii cu paturi pentru copii şi adulţi, mama şi tata mai la fereastră şi noi copiii mai lângă sobă. Nu lipsea masa rotundă cu trei picioare pe care mâncam tata şi copiii, mai puţin mama care ne servea. Stăteam fiecare pe un scaun după mărime. Şi cu linguri de lemn se băteau turcii la gura noastră. Vinerea şi miercurea mâncam post şi celelalte posturi de Crăciun sau de Paşti, pentru că trebuia să ne „grijească tata Popa”. Era ca într-o legendă când ne aşezam la masă şi întotdeauna mai înainte tata spunea Tatăl nostru şi noi ne închinam, „Doamne ajută!” A treia încăpere era Cuhnia, cunia. Aceasta era o bucătărie de vară adăugată casei şi acoperită cu o polată. De aici nu lipsea zălarul şi vatra. În zălar atârna căldarea de mămăligă şi sub ea ardea focul. Toată vara aici se gătea mâncarea. Mama sau bunica erau bucătarul. Mâncărurile erau simple, mereu aproape de natură. Şi turta, nelipsita turtă se făcea în ţăst. Eu mai am şi acum bâtul Ţăstului. Şi vătraiul şi Drâglul, nelipsite din orice gospodărie şi Cărpătorul. Pe undeva, dacă am să caut bine am să găsesc şi pârlăul, maşina de spălat a omului. Acolo se puneau rufele, cămăşi de in sau de cânepă, peste care se turna leşie, apă caldă cu săpun şi cu cenuşă. Se lăsau două-trei zile şi apoi se spălau. La râu se spălau cu maiul de lemn, fiecare casă avea un mai pe care-l păstra lângă râu. Se spălau rufele pe o punte de lemn pusă peste râu şi se întindeau pe porţi sau pe curţi la soare. De aceea erau albe mereu cămăşile şi izmenele ţăranilor. Primăvara când se nălbea pânza de in, de tort în tort sau de tort în bumbac, toate casele purtau steaguri albe.
(Va urma)
Ion Căpruciu
