Moşia ca proprietate privată sau publică a dobândit în decursul istoriei caracter sacru, valoare imperativă în faţa oricărui factor tentat să-i aducă atingere. Acelaşi mesaj îl exprimă în faţa oricărui act de intruziune, şi „Piatra de hotar”, devenită o adevărată instituţie de drept, care impune respect şi teamă. Această forţă îi este conferită de un ansamblu de practici colective, între ele numărându-se jurământul şi blestemul.
În „Ocolnica moşiei Arcani” din 20 iunie 1776, când s-a definitivat hotărnicirea dintre Arcani şi Brădiceni, se consemnează: „(…) s-au sculat 60 de oameni (…) şi luând cu toţi pământ în poală au plecat să ducă până la Vadul Lat (…), puind pietre, ca să stăpânească în pace unii de către alţii. (…). Numiţii Arcani mărturiseau cu toţii că este hotarul lor până jos, pe Valea Neagră, unde este şi o piatră mare la marginea drumului de la vale care, se zice, este de când au avut stăpânire boierii Buzeşti, până acolo au pomenit stăpânind moşii şi părinţii de până acum, care după cercetarea ce s-a făcut s-a văzut că fără de cale găsesc Brădiceni pricini neadevărate de ziceau că merge hotarul lor până în culmea dealului Arcanilor…” (Constantin Cheznoiu: „Arcani, străveche vatră românească”, 2010).
Reputatul istoric Vasile Cărăbiş, în „Satele de moşneni din Valea Jaleşului” (1976), menţionează o altă ocolnică, în care se precizează: „Văzând Arcanii că totuşi Sănăteştii iar umblă cu meşteşuguri să le împresoare hotarul, s-au sculat 30 de oameni şi, luând cu toţii pământ în poală, au plecat să ducă până în Vadul lat, unde au fost şi cei 12 oameni ai lor, în care loc se mai cuprinsese stânjeni 47”. În continuare, adaugă: „După această formă de jurământ, Sănăteştii au cedat şi s-au împăcat. Subliniem că e pentru prima dată, până în prezent, când în istoria dreptului vechi se întâlneşte jurământul cu „pământ în poală”. În Muntenia era obiceiul ca la hotărnicii şi judecăţi să se poarte trăişti cu pământ în spate sau pe umeri. În Moldova, aceluiaşi obicei i se spunea „cu brazda în cap”. Acest obicei îl găsim şi în India, încă din antichitate, unde martorii „punându-şi pământ pe cap”, jurau pentru arătarea hotarului (…). În aceeaşi ordine de idei, autorul consemnează: „După hotărnicii, când pietrele au fost distruse sau pierdute, între hotarele moşiilor satelor s-au ridicat cruci înalte de lemn de stejar, pe ridicături de pământ. Astfel de semne, numite „Cruci de hotar” au dăinuit până la începutul secolului al XX-lea, la hotarul dintre Runc şi Bâlta, dintre Runc şi Sănăteşti, dintre Sănăteşti şi Arcani, dintre Arcani şi Brădiceni”.
Cele prezentate de istoricul Vasile Cărăbiş sunt confirmate şi de unele cruci ce alcătuiesc, din iniţiativa etnografului Pompiliu Ciolacu, patrimoniul „Muzeului crucilor” din comuna Măceşu, lângă Târgu-Cărbuneşti, despre acestea, Gigi Ciuncanu, în „Obiectiv” (28 oct. 2009), scriind: „… unele cruci erau folosite la delimitarea graniţelor dintre localităţi”.
O poveste dramatică pe temă este cea despre „Piatra de hotar” („Grenzstein”) de lângă Peterka (Germania). Este vorba despre sfârşitul tragic al unei foarte bogate contese, ahtiată însă după cât mai multe… haturi… Cu mici excepţii, contesa îşi petrecea timpul pe posesiunile ei din inima Germaniei, la Peterka venind doar când se iveau pricini de judecată urgente. Una dintre ele era legată de o cauză privind un teren de grenţuire, motiv pentru care a intrat în conflict cu cei din comuna Briesen. Deşi ştia că lotul disputat aparţinea comunei menţionate, lacoma şi abuziva contesă le impunea supuşilor să nu respecte nici-o hotărnicire, fapt pentru care ei demolau orice semn de hotar. Într-o astfel de situaţie scandaloasă, singurul care putea să facă dreptate era judecătorul, care a şi invitat-o pe contesă la faţa locului, cei din Briesen fiind prezenţi demult la locul stabilit. Cine, potrivit citaţiei, nu venise, era contesa. Drept pentru care judecătorul luase decizia ca terenul disputat să-l hotărnicească în favoarea reclamanţilor. Dar, tocmai în această clipă soseşte în goană, călare pe un armăsar, şi abuziva contesă, strigând, din depărtare, cât o ţinea gura: „Ogorul este al meu!”. Judecătorul, corect, i-a cerut contesei să jure pe Cruce şi Biblie că posesiunea în cauză i-ar aparţine în exclusivitate şi pe drept. Cu cravaşa şi frâul în mâna stângă, ea a ridicat braţul drept să depună jurământul sacru. Dar nici nu a terminat cu rostirea că, brusc, a roşit, apoi a îngălbenit, cravaşa şi frâul alunecându-i din mână, iar mâna dreaptă, ridicată pentru depunerea jurământului, s-a lovit aşa de puternic de piatra de hotar, încât i-a rămas urma în ea de se vede şi azi. De atunci, această piatră este cunoscută sub numele „Der Grenzstein von Peterka”.
De altfel, în germană, „Grenzstein” se mai cheamă şi „Bannstein”, respectiv, „piatră vrăjită, blestemată”.
Din cele prezentate până acum, mesajul real al unei „PIETRE DE HOTAR” ar fi următorul: „Pe aicea nu se trece!”
Mesajul nu este o gratuitate, dimpotrivă, este de actualitate. În cotidianul „Gândul” din 31 mai 2010, sub titlul: „Piatra de hotar româno-sârbo-ungară vandalizată”, se consemnează:
„Piatra de hotar care marchează punctul comun de graniţă dintre Ungaria, România şi Serbia a fost vandalizat la sfârşitul săptămânii trecute. Autorităţile ungare au lansat o investigaţie după ce grănicerii români au anunţat duminică faptul că blazoanele României şi Serbiei au fost smulse de pe Piatra de hotar (cf. Agerpres – „cele două blazoane”). Poliţia a audiat mai mulţi martori şi a identificat un suspect într-o pensiune din apropiere, cele două blazoane fiind descoperite”.
Iată, în sinteză, sensul real, utilitar al unei PIETRE DE HOTAR:
De aici, până aici!
Lucru sacru, milenar,
Consfinţit şi în hrisoave.
Martor: „Piatra de hotar”!
„Piatra de hotar” rămâne
Peste secole, semn clar,
Cetluit şi în cutume:
Este sacru, milenar!
„Pe aicea nu se trece!” –
E porunca de hotar,
Dăltuită-n piatră sacră
Ca un hrisov milenar…
(Dumitru Dănău)
