Una dintre fiinţele care mi-au marcat adolescenţa a fost, fără îndoială, doamna Marioara Danielescu. Soţii Mugurel şi Marioara Danielescu fuseseră mari proprietari de pământ în judeţul nostru. Ambii făceau parte din familii foarte cunoscute, cu adânci rădăcini în istoria locului, doamna Marioara fiind născută Voiculescu, rudă cu academicianul Vlad Voiculescu, doctor cu renume şi una din mândriile orăşelului Târgu-Jiu.
Prin anii ’50, soţii Danielescu, care erau buni prieteni cu părinţii mei, fuseseră izgoniţi, într-o noapte, din superba lor casă în stil brâncovenesc, de la marginea oraşului, construită special pentru ei, în anii interbelici, cred că de arhitectul Horia Creangă; clădirea se afla amplasată într-un parc imens şi avea alături o întinsă livadă de nuci şi meri. Dl Mugurel şi dna Marioara fuseseră nevoiţi să se refugieze în grabă la nişte rude, dar nu peste mult timp părinţii mei le-au pus la dispoziţie două camere la etajul conacului nostru din Dealul Târgului, lăsat mamei moştenire de către bunici.
Nenorociri, cu zâmbetul pe buze
Soţii Danielescu nu posedau nici un mijloc de întreţinere, supravieţuind din banii procuraţi prin vânzarea unor obiecte trimise în pachetele expediate, ca ajutoare, de nişte rude din străinătate; singurul fiu, care locuia la Bucureşti, de abia se descurca el însuşi. Noroc că dna Marioara – am înţeles mai târziu – reuşise să ia cu dânsa, în noaptea alungării sale tâlhăreşte de acasă, o casetă cu bijuterii, pe care o dezgropase dintr-un loc aflat la poarta casei, unde o ascunsese de ruşi, în timpul războiului. Acum, la ananghie, mai vindea câte un inel, un colier sau o brăţară, la cei care dispuneau de bani, putând să-şi prelungească, astfel, zilele.
Cu toate nenorocirile care se abătuseră asupra lor, soţii Danielescu erau nişte persoane optimiste, tonice, totdeauna cu zâmbetul pe buze, care nu-şi pierdeau în nici o împrejurare speranţa.
Pe atunci, dna Marioara avea, la 50-55 de ani, o figură foarte distinsă, cu un păr bogat, grizonat, pieptănat după moda anilor interbelici, o faţă cu trăsături accentuate, nasul puternic, pomeţii obrajilor şi bărbia proeminente. Era în totul o prezenţă deosebit de plăcută, cu vorba domoală, povestitoare neîntrecută, mare ghicitoare în cafea, corvoadă de care nu scăpa niciodată când se afla în vizită la părinţii mei.
Se vedea că dânsa fusese vioara-ntâi în căsnicie; domnul Mugurel, înalt, slab şi elegant era totdeauna de aceeaşi părere cu soţia sa, achiesând la iniţiativele acesteia, cu bunăvoinţă sau un surâs conciliant.
Pachete şi cărţi de la iubitalui Mihai(Ică) Antonescu
Ascultam vrăjit pe dna Marioara povestind despre viaţa protipendadei de altădată, despre balurile şi mesele pe care le dădea înainte la conac, despre genealogia diverşilor cunoscuţi, reprezentanţi ai unor mari familii oltene şi câte altele. Am aflat astfel că una dintre rudele care-i trimiteau pachete fusese iubita lui Mihai (Ică) Antonescu şi că acesta o expediase în străinătate cu mulţi bani şi bijuterii, puţin timp înainte de evenimentele de la 23 August 1944, făcându-i cunoscut, se pare, şi unele conturi pe care le avea în Elveţia. Acolo, doamna în cauză se va căsători, iar ulterior se va stabili în Statele Unite, unde se afla şi fiica, căsătorită cu un rege al ceasurilor.
Dna Marioara nu primea în pachete numai lucruri pentru vânzare, ci şi cărţi. Îmi amintesc că era o cititoare pasionată, mai ales de cărţi franţuzeşti şi că împrumutam de la dânsa ultimele romane apărute la Paris, ajungând astfel să citesc, la puţin timp de la editare, Bonjour tristesse şi Un certain sourire, romanele lui Françoise Sagan ori unele cărţi poliţiste din prestigioasa colecţie “Le Masque”.
Inegalabilă povestitoare
Cu deosebire însă relatările doamnei Marioara despre istoria Gorjului şi viaţa unor politicieni de frunte ai locului, despre ziarişti ca Jean Bărbulescu, de la “Gorjanul”, despre soţii Arethia şi Guţă Tătărăscu, Liga femeilor gorjene şi sculptorul Constantin Brâncuşi etc., mă fermecaseră şi nu le-am dat niciodată uitării.
În curând în oraş au început arestările – operate, bineînţeles, numai noaptea – din rândul intelectualilor, foştilor reprezentanţi ai partidelor istorice, al ofiţerilor care luptaseră pe frontul sovietic. Printre aceştia se afla şi dl Mugurel. Ne-a anunţat vestea într-o dimineaţă dna Marioara, dar noi ştiam deja, fiindcă în aceeaşi noapte fusese ridicat şi cumnatul bunicului, naşul meu de botez şi naşul de cununie al părinţilor, fost şi el mare proprietar, negustor şi membru al Partidului Ţărănesc al lui Ion Mihalache.
A urmat o perioadă deosebit de grea, dar în care doamna Marioara nu şi-a pierdut zâmbetul de pe faţă, cu toate suferinţele prin care va trece. Nu mai ştiu cât a durat prima arestare a domnului Mugurel, nici când a urmat cea de-a doua, după numai o scurtă perioadă de libertate. Dna Marioara s-a mutat la Bucureşti, în garsoniera situată într-un bloc din Piaţa Amzei a lui Dinel, fiul său, care locuia acum la un prieten, într-o cameră de serviciu.
Îmi amintesc totuşi că am vizitat-o acolo şi dl Mugurel tocmai ieşise din închisoare, dar numai peste puţin timp acesta a închis ochii, probabil din pricina lipsurilor şi chinurilor suferite în perioada recluziunii, din care se întorsese cu sănătatea şubrezită.
Mai târziu, am aflat că fiul, Dinel – un bărbat foarte arătos, cu mult succes la femei, de profesie inginer – a plecat definitiv în Statele Unite, fiind chemat (cumpărat) de vara sa stabilită acolo, care avea o situaţie prosperă.
Dna Marioara s-a mutat, iarăşi, de astă dată într-un apartament spaţios, de două camere şi dependinţe, dintr-un bloc vechi de pe Calea Victoriei, moştenire de la o rudă. Când am revăzut-o, era ţintuită la pat, ca urmare a unei fracturi de şold. Povestea la fel de frumos, nu-şi pierduse farmecul, nici trăsăturile aristocratice, dar optimismul îi dispăruse. Dânsa nu voia să plece la Dinel, credea că l-ar stânjeni, iar acesta nu putea să vină în România. Nu ştiam că o văd pentru ultima oară, fiindcă în curând se va prăpădi.
Conacul misterios
După Revoluţie, credeam că Dinel se va întoarce în România, dar nu a fost deloc aşa. Când veneam în Târgu-Jiu, întrebam mereu ce s-a întâmplat cu conacul familiei lui de la marginea oraşului, care se încăpăţânase să rămână în picioare, dar ar fi necesitat unele reparaţii. Mai acum câtva timp am aflat că Dinel murise în State, sărac (făcea pe şoferul de taxi), tot holtei şi că întreaga proprietate revenise acum unui fost director de bancă, se pare o rudă prin alianţă, care avusese grijă şi de aducerea în ţară a osemintelor lui. În prezent, conacul a fost renovat cu grijă de noii proprietari şi transformat în hotel şi restaurant.
Sic transit gloria mundi …
Sorin Popescu
