Două personalități de prim ordin tronează estetica, istoria și critica literară din perioada interbelică și timp de două decenii din cea postbelică, George Călinescu și Tudor Vianu, temperamente total diferite, aparent incompatibile, primul, o fire romantică, vulcanică, “un vizionar cu intuiții străfulgerătoare” (Pompiliu Marcea), accentuat subiectiv, cu mlădieri neobișnuite ale vocii, cel de-al doilea, dimpotrivă, un spirit clasic, echilibrat, un intelectual rafinat, un adevărat olimpian, dotat cu darul elocinței, cu toate acestea, în ciuda discordanței temperamentale, se completează reciproc și întrețin ardent armonia spirituală a epocii. Inspiratul universitar, Pompiliu Marcea, îi aseamănă cu cei doi eroi favoriți ai lui Homar, în “Iliada” și “Odiseea”, pe George Călinescu îl asemuiește cu invulnerabilul Achile, un Achile al artelor, iar pe Tudor Vianu, cu Nestor, în mitologia greacă, rege al Pilosului, cel mai bătrân grec din timpul războiului troian, renumit pentru înțelepciunea și elocința sa, un Nestor al culturii.
Estetician, stilistician, filosof, istoric și critic literar, cu un spirit de sistem și de înaltă cultură, Tudor Vianu a avut preocupări îndeosebi în domeniul esteticii, fiind fondator, și al stilisticii, dar s-a aplecat cu luare-aminte și asupra criticii și istoriei literare, astfel că Eugen Lovinescu, în lucrarea ”Titu Maiorescu și posteritatea critică”, “îl situează pe acesta printre continuatorii criticii maioresciene, este un Maiorescu al etapei interbelice și postbelice. Realizând o critică de confirmare, Tudor Vianu n-a scris o istorie a literaturii române, cu excepția celei din 1944, scrisă în colaborare cu Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu(“Istoria literaturii române moderne”, Editura Casa Școalelor), dar a simțit atracție pentru personalități scriitoricești din toate marile epoci ale literaturii noastre, mai puțin literatura veche.
Marelui clasic, Mihai Eminescu, i-a dedicat cele mai însemnate studii de critică literară, stilistică și literatură comparată. În 1930, apare “Poezia lui Eminescu”, Editura Cartea Românească, ce cuprinde capitolele: ”Atitudine și motive romantice în poeziile de tinerețe”, ”Eminescu și etica lui Schopenhauer”, ”Voluptate și durere”, “Pesimism și natură”, “Luceafărul şi Armonia eminesciană”, iar în conținutul lucrării ”Figuri și forme literare”, Editura Casa școalelor, 1946, sunt inserate studiile: ”Atitudinea și formele eului în lirica lui Eminescu” și “Structura motivului în poezia ”O, mamă…” de Mihai Eminescu. La acestea se adaugă numeroasele studii de stilistică a poeziei eminescene și eseuri despre Eminescu publicate în ”Literatura universală și literatura națională ”(E.S.P.L.A, 1956) și “Studii de literatură universală și comparată” (Editura Academiei, 1960. În “Prefață” la “Poezia lui Eminescu”,1930, face referiri la bibliografia eminesciană înregistrată în cele patru decenii de la moartea poetului, afirmând că aceasta a sporit prin unele informații noi cu privire la viața și circumstanțele familiei sale, la câteva din izvoarele creației poetului de geniu, dar lipsește preocuparea fundamentală de a pătrunde în adâncimea operei poetice, în lumea motivelor și aspirațiilor lui. ”Opera lui, afirmă Tudor Vianu, poate fi comparată cu o cetate puternică a cărei cucerire cere pregătiri numeroase, un asediu răbdător, o măsurare îndelungată a puterilor, un avânt pornit de departe”. În concluzie, în cei patruzeci de ani, biografii s-au ocupat mai mult de strângerea de documente, fără a pătrunde în înțelegerea operei.
În primul capitol, Tudor Vianu are în vedere motivele preponderente din poezia de tinerețe, evidențiază îmbinarea dintre ”revoluționarismul libertar și reflecția sceptică asupra lumii și vieții din prima satiră socială, “Junii corupți”, “Epigonii” și “Împărat și proletar”. Pe “Junii corupți, suflete amăgite, ”oameni morți de vii, dorește să-i entuziasmeze în spiritul idealurilor libertății revoluționare, pe când poezia “Epigonii” se termină cu meditația asupra nimicniciei vieții omenești, la fel poemul ”Împărat și proletar” se încheie tot cu o meditație sceptică, chietistă (adică orice concepție care consideră pasivitatea contemplativă ca ideal al vieții). În ambele poezii, “Junii corupți” și “Împărat și proletar”, apare motivul titanului revoluţionar. Satira socială continuă și în “Scrisori”.
O constatare a lui Tudor Vianu este aceea că lirica socială, filosofică și erotică sunt categoriile fundamentale prezente chiar din poezia de tinerețe. O altă temă este ”suferința iubirii dezamăgite unită cu liniștea cucerită prin iubire”. Poeziile ”Amorul unei marmure”, “Venere” și “Madonă” și postuma “Apari să dai lumină”, construite pe alegoria dragostei omenești pentru un suflet rece de femeie, pentru o piatră (statuie) au la bază mitul sculptorului Pigmalion îndrăgostit de statuia Galateei.
În continuare, Tudor Vianu realizează apropieri între creația lui Alfred de Musset, principal izvor literar, și creația lui Mihai Eminescu, de asemenea, vine cu o pertinentă observație privind încercarea de a identifica influențe schopenhaueriene în “Mortua est!”, cu toate că prima ei tipărire (variantă) are loc în 1866, cu titlul ”Elena”, când Eminescu nu-l cunoștea încă pe Schopenhauer. O altă constatare a lui Vianu este că Eminescu, prin poeziile sale de tinerețe, aparține mai cu seamă romantismului francez.
După cum se știe, contactul lui Eminescu cu filosofia lui Schopenhauer s-a petrecut începând cu toamna anului 1869, când poetul era student la Viena. Devenind principalul mentor filosofic al poetului, reprezintă și un nesecat izvor de inspirație. Schopenhauer i-a deschis poetului nostru calea spre izvoarele literaturii indice și ale stoicismului greco-roman. Este vorba de “Imnul creației” din ”Rig-Veda”, servindu-i ca sursă de inspirație pentru versurile cosmologice din “Scrisoarea I”, “dorul nemărginit” nu este altceva decât ”voința de a trăi” din “Lumea ca voință și reprezentare”, lucrare de căpetenie a lui Schopenhauer, adică năzuința neîntreruptă a omului spre împlinirea lipsurilor, a necesităților, cu alte cuvinte, ființa umană permanent vrea ceva, dorește ceva, tinde spre ceva, iar acest ”dor nemărginit” presupune străduință și suferință. Dar, după Schopenhauer,”voința de a trăi” se manifestă într-un prezent etern, principala formă a vieții, pe când trecutul și viitorul n-au realitate, sunt simple înșelăciuni. Lumea concepută ca o clipă suspendată ”între trecut și viitor este tema schopenhaueriană preferată de Eminescu (Scrisoarea I). “Cu mâne zilele-ți adaogi”, pe tema prezentului etern, este cea mai schopenhaueriană poezie a lui Mihai Eminescu, aceasta este reluată în “Glossă”: ”Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe,/ Vede-n capăt începutul/Cine știe să le-nvețe./Tot ce-a fost ori o să fie/În prezent le-avem pe toate,/Dar de-a lor zădărnicie/Te întreabă și socoate/”. Contemplarea propriului trecut, a propriei vieți din “Melancolie” și “Scrisoarea I”(“Și când propria ta viață singură n-o știi pe de rost”) aparține sferei de idei, eticii lui Schopenhauer.
Lumea ca teatru este la origine o temă stoică, prezentă în aforismele lui Epictet și Marc-Aureliu, apoi în drama lui Calderon și în celebrele versuri din ”Cum vă place” de Shakespeare, în filosofia lui Schopenhauer, în “Pensés de Monsieur le comte d’Oxenstiern sur divers sujets avec les reflexions moralés du meme auteur”, apare și la Eminescu , în “Glossă”.
“Voluptate și durere” este o îmbinare de cuvinte caracteristică poeziei lui Eminescu, despre care Caragiale spunea: ”El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate”.”Asocierea dintre expresia voluptății și a durerii, arată Tudor Vianu, se produce la Mihai Eminescu în trei împrejurări, cu prilejul muzicii, al iubirii și al morții”. Aceste îmbinări oximoronice reprezintă o caracteristică însemnată a romantismului, prezente mai ales în poezia erotică: “Cânturi dulci ca un fior (La o artistă”),”amară mângâiere”(“Amorul unei marmore”) ”amoroasa dulce spaimă”(“Inger si demon”), ”fermecat și dureros”(“Făt-Frumos din tei” și “Lasă-ți lumea”), “ucizător de dulci ”(“Strigoii”) ”Și durerea mea cea dulce” (“Scrisoarea III”,primul tablou), ”fioros de dulce” (“Scrisoarea IV”). Astfel de îmbinări cu valoare stilistică apar și în primele poezii: “blânda-i durere”/”dulce tainic/Cântul jalnic(“O călărire în zori”). În vestita “Odă” (în metru antic) vorbește nu numai de o suferință ”dureros de dulce”, dar și de “voluptatea morții”. Confruntarea eului liric eminescian cu suferința”dureros de dulce” răsărită în calea-i poate fi interpretată ca o metaforă a iubitei, iubirii sau a vieții, în general, ambele generatoare de suferință. Aceasta îi strecoară poetului de geniu sentimentul fragilității, al efemerității, ajunge la înalta formă de cunoaștere, dar și de supunere. A învăța să moară ”voluptatea morții” este similară cu “setea de repaos”(“Luceafarul”). Asemenea îmbinări oximoronice, precizează Tudor Vianu, dintre expresia voluptății și a durerii și altele sunt frecvente în romantismul european: Novalis (“Orice durere va deveni odată un spin al voluptății, ”Imnurile nopții”), Holderlin, Tieck, Chateaubriand și alții. “Farmecul dureros” din poezia eminesciană reprezintă nu numai o categorie sentimentală romantică , dar și dorul poeziei populare. Mai departe, Tudor Vianu face referiri la principalele categorii din lirica erotică”, mai întâi la poeziile în care răsună chemările iubirii urmate de durerea absenței (“Lacul”, “Dorința”), apoi la poeziile erotice mai numeroase în care durerea pierderii se îndulcește în prezentul imaginației (“Departe sunt de tine”, “Pe aceeași ulicioară”, “Atât de fragedă”,”Freamăt de codru”,”Și dacă…..”), ”Pe lângă plopii fără soț” și altele).
Spre deosebire de cei doi mari poeți ai pesimismului european, Leopardi și Vigny, care s-au nutrit din conștiința unei solitudini fără leac, în mijlocul naturii, pesimismul eminescian este nutrit de conștiința soartei omului de geniu, de scăderile prezentului comparat cu trecutul și de dezamăgirile produse de iubirea neîmplinită. Pesimismul lui Eminescu se modifică în funcție de legătura cu natura, în timp ce pesimismul apusean este unul activ, un agent al individualității și al civilizației, cel eminescian este contemplativ, printr-o aspirație “către stingerea individualității și reintrarea în marea unitate a naturii”. Prin acesta, pesimismul lui Eminescu tinde mai mult spre izvoare străvechi și orientale. După publicarea poemului ”Împărat și proletar” , constată Tudor Vianu, începe o nouă fază, când Eminescu devine un cântăreț al naturii și al iubirii. Natura este o stare de suflet, înfățișarea ei este dictată de sentiment, Tudor Vianu evidențiază universul acustic al poetului format din șoapte, foșnete, murmure, sunete atenuate, abia auzite, cântecul greierilor și al cariilor, muzica izvoarelor, de asemenea, universal vizual, predilecția pentru regina nopții” devine statornică. Natura, la Eminescu, este un cadru fizic pentru reveria romantică, un paradis terestru în idile, personaj mitic în “Revedere”, realitate metafizică în ”Mai am un singur dor”. Cântecul cornului, motiv tipic romantic întâlnit la Tieck, Lenau, Vigny, răsună și în sufletul romanticului Eminescu: “Blându-i sunet se împarte/Peste văi împrăștiet,/Mai încet, tot mai încet,/Mai departe….Mai departe…..”. Natura eminesciană se caracterizează prin sonoritate și lumină. Peisajul selenar cunoaște trei moduri de tratare: luna prezentată ca un obiect izolat al cerului: ”Părea că printre nouri s-a fost deschisă o poartă,/Prin care trece alba regină nopții moartă”, apoi luna, o baie de lumină ce se revarsă în văzduh și pe întinderile terestre: ”Neguri albe, strălucite/ Naște luna argintie,/ Ea le scoate peste ape,/Le întinde pe câmpie”, în fine, lumina lunii însoțite de un aspect material al pământului. În același timp, acvaticul, lacul și izvorul apar în poezia eminesciană, în dublă ipostază: ca manifestări muzicale, dar și însoțită de lumina lunii și a soarelui: ”Tresărind scânteie lacul /Și se leagănă sub soare”;”Peste albele izvoare”;”Luna bate printre ramuri”. Se observă, de asemenea, prezența arborilor și a animalelor care dialoghează între ele despre tainele iubirii (“Povestea codrului”, ”Freamăt de codru”). În continuare, Tudor Vianu insistă asupra contopirii iubirii cu natura, afirmând că ”Rarele strofe care încep cu versul ”Și dacă ramuri bat în geam (“Și dacă…”) reprezintă o astfel de erotizare a întregii naturi, o pătrundere a tuturor înfățișărilor ei cu substanța iubirii”. Chiar dacă Eminescu s-a inspirat din romanticii germani, tratarea motivelor este originală, pentru aceasta, Tudor Vianu compară modul de prezentare a imaginii mamei în poezia “Bolnavul sufletesc” a lui Lenau cu aceea înfățișată de Eminescu în una dintre cele mai frumoase poezii pe care le-a scris, “O, mamă….”.
În capitolul ”Luceafărul”, Tudor Vianu pleacă de la manuscrisul lui Mihai Eminescu despre înțelesul alegoric al poemului, însemnare importantă pentru o interpretare corectă a acestuia, continuă prin prezentarea cercetărilor privind izvoarele și variantele acestei capodopere, evidențiază deosebirile dintre finalul basmului lui Kunisch și prima prelucrare eminesciană, poetul renunță la răzbunarea zmeului prăbușind o stâncă peste frumoasa fată, în schimb, amanților înlănțuinți în fugă, le dorește: ”Un chin s-aveți: de-a nu muri deodată!” La întrebarea dacă “Luceafărul” este o operă epică, răspunsul este acesta:”Luceafărul lui Eminescu este o creație ce aparține unei “lirici mascate””. O altă idee susținută de Tudor Vianu, încetățenită în critica literară este că poemul ”Luceafărul” reprezintă o sinteză a categoriilor lirice din opera poetică eminesciană, iar dacă, în situația producerii unei catastrofe, ar dispărea întreaga operă, și numai ”Luceafărul” s-ar păstra, urmașii ar putea reface imaginea esențială a poetului. O altă opinie importantă a lui Tudor Vianu este aceea că, pentru plăsmuirea acestui poem, un rol însemnat l-a avut formația spirituală a autorului în care au fuzionat înțelepciunea antică cu filosofia și literatura romantică germană. Apariția “Luceafărului” coincide cu anul în care are loc o răscruce în viața lui Eminescu, de aceea, parcă simțind presentimentul dezastrului apropiat, și-a strâns toate puterile sale creatoare, pentru a da lumii o asemenea capodoperă.
Ultimul capitol este dedicat armoniei eminesciene, afirmând că ”un mare poet liric este totdeauna creatorul unei armonii unice, și Eminescu face parte dintre aceștia”. Sugestia muzicală și inovația prozodică reprezintă sâmburele armoniei eminesciene. Poetul ”sparge tiparele corectitudinii”, folosește licențele poetice, asonanțele. Muzicalitatea provine din succesiunea armonioasă de sunete, vocale și consoane, având drept efect o impresie acustică plăcută. Este ceea ce numea Pompiliu Constantinescu o “eufonie eminesciană”, iar Iorgu Iordan, “simbolism fonetic”. La aceasta se adaugă metrica de o remarcabilă varietate, folosind mai multe sisteme de versificație: versul folcloric, formele, în mare parte de origine neolatină, ale poeziei culte, variantele moderne ale metricii antice, și, în fine, anumite forme împrumutate prin mijloace germane, din poezia orientală. De asemenea, de la Eminescu încoace, putem vorbi de o adevărată estetică a rimei, rima este un element deosebit de sugestiv, sporind expresivitatea poeziei.
În concluzie, în “Poezia lui Eminescu”, Tudor Vianu,”Un Sadoveanu al gândirii”, cum îl numea un discipol al său, Edgar Papu, pune în lumină idei indispensabile unei mai profunde înțelegeri a poeziei lui Eminescu.
Constantin E. Ungureanu
