Stăteam odată în pridvor aici la ţară. Casa a fost făcută de bunicul meu într-o primăvară până în Paşti, două odăi, una cea bună pentru oaspeţi şi cealaltă pentru fiecare zi de iarnă şi în spate o cunie pentru vară.
Paştele căzuse târziu şi cum era pe atunci dacă dai sfoară în ţară că ţi-ai găsit fata care vrei şi tu şi ea s-o faci muiere, asta însemna că pe lângă desagă trebuia să ai şi ce băga în ea, altfel degeaba te iubea fata dacă socri nu te voiau şi ei. Şi pentru socri dragostea conta mai mult sau mai puţin, depindea repet să vadă ei cât de mare îţi e traista şi mai ales ce ai în ea.
Şi ca să fie bătută palma între socri mari şi ai mici mai întâi şi întâi se trimitea o babă chioară vorba vine că baba era mai umblată ca băţul ţăstului, să vadă ce şi cum de Ion o vrea pe fata lui Vasile, i-o fi dat aia în bobi, i-o fi dat apă neîncepută, l-o fi vrăjit cu boabe de grâu pe vatra încinsă în noapte spre Sfântul Vasile, o fi legat stoborii în gard mai înainte să cânte cocoşul în miezul nopţii sau babele au găsit de cuviinţă că se potrivesc tinerii precum cheia în broască să deschidă uşile cămărilor că nu degeaba stau ele cu toiagul în mână pe la Paşti, ha, ce zici Fa, cum, cum, s-a răsturnat căruţa în drum cu Ion la poarta ei şi a cerut de pomană un pahar de vin, nu Fa, a ieşit aia a mică şi l-am chemat înăuntru şi se uita la ăla micu de parcă era flacăra focului şi ăla s-a deocheat şi s-a întâmplat ca şi mie cu bărbatul meu înainte de nuntă când a venit călare pe un cal alb să mă ceară de la mama de muiere.
Asta aşa e, aşa a fost şi va mai fi din neam în neam aici în satul nostru, chiar dacă rămân din ce în ce mai puţin tineri, dar să ştiţi că şi pe vremea dacilor era tot cum aşa cu toate că fiecare dac nu se mulţumea decât cel puţin cu până la 15 femei după cum spune Zalmoxis pe o piatră scrisă cu litere de mână găsită în ultima săptămână la Sarmisegetuza.
Însă pentru fiecare muiere pe care dacul o aducea acasă, trebuia să-i facă o casă numai a ei şi să treacă pe la ea, pe la muiere la cel puţin o săptămână şi s-o ţină în braţe o noapte întreagă.
Asta aşa e Fa, Ion s-a apucat de casă cu toţi ai lui că erai 14 fraţi, tatăl său cu prima soţie a avut 14 copii, iar cu a doua, o servitoare tânără încă 12 că a avut sămânţă până la 80 de ani. Sămânţă, ziceau babele, că parcă nu erau şi flăcăi prin împrejurimi.
Şi Ion şi-a făcut casă nu atât să arate socrilor ce poate el, dar avea şi el nevoie să aibă unde pune capul să adoarmă în linişte.
Puse la cale toate astea, pentru că dacă vrei să-ţi faci muiere dintr-o mireasă care să fie pe deasupra şi fată mare, tu ca bărbat s-o iei în braţe, după ce i-ai plătit soacrei cu un galben şi s-o treci peste prag în odaia bună unde să rămâi cu ea noaptea de duminică până luni când vin cuscri după amiaza să vadă pata de sânge de pe cămaşa de noapte a miresei.
Altfel riscă să fie pusă mireasa pe grapă şi socrul mic mulţi ani o să meargă de-a îndărătelea în faţa ginerelui până să-i plătească cu vârf şi îndesat greşeala miresei care i-a plăcut să se uite peste gard şi care va umbla mereu începând de pe la 60 de ani aplecată peste baston.
Toate acestea îmi treceau prin mine într-o zi de primăvară, înainte de Paşti când era cald şi vrăbiile pe care, repet, îmi place să le privesc din pridvor şi acum la peste 70 de ani după ce am umblat prin toată ţara ba puţin şi dincolo de neam se drăgosteau în cuibul lor care l-au făcut sub streaşina casei mele şi unde scot 3-4 rânduri de pui, în total cel puţin 20 de vrăbii până la toamnă.
Să le privesc amintindu-mi de tinereţea mea şi de ochii de vino încoa ai fetelor şi să-mi fie, zău, parcă aiurea şi să-i dau dreptate încă odată şi încă odată profesorului meu de Pedagogie de la Iaşi când plecasem şi eu din sat pe potecile Moldovei ca să devin om ca şi mulţi alţii pe vremea aceea, unii cu mult noroc şi poate şi vreo proptea verde nu ca a mea uscată şi ruptă în gard, lasă lasă, dar amintirile mă înăbuşă acum când văd că un vrăbioi insistă şi se drăgosteşte cu vrabia sa de trei ori pe zi şi poate şi noapte până dă roua, cum să nu-i dau dreptate profesorului meu de câte şi mai câte trebuie să priceapă omul în viaţa sa, pentru că toate omul nu le poate pricepe decât după moarte atunci când iarba e verde mereu şi nu-l doare nici degetul mic de la mâna stângă şi nici dorul înfipt în inimă.
Şi toată această filosofie nu ca să tăiem firul în patru, asta ştiu s-o facă şi pruncii când încep să sugă, altfel cum ar putea mamele să-i pună să sugă mai întâi la ţâţa din stânga şi numai apoi şi la cea dreaptă, nu mai înainte de a-i bate uşor pe spate ca să poată înghite când vor creşte mai mari toate balivernele celorlalţi de lângă ei şi la fel cântecele lăutarilor pe care le poartă la sărbători tot felul de ţigani sub pretextul că ei sunt dăruiţi cu geniul viorii de la Dumnezeu.
Nu mă mai întind că mi-e mic copilul şi trebuie să fac focul şi mai am şi nişte cânepă de tors că pruncii nu au cămăşi şi nici izmene toţi şi sfrânciogul a început să cânte, l-auziţi, suci, suci, sucidoi, toarce colţii din ulei că iar rămân copiii goi.
Dar ca să nu vă las cu ochii în soare, înainte de a încheia, vreau să vă spun că degeaba daţi ordin să înflorească trifoiul cu patru foi, pentru că la o mie dintre cu cele trei frunze de abia dacă este unul cu patru foi, iubiţi-vă dragii mei, fiindcă iubirea i-a făcut mai buni pe oameni, iubirea vrăbioiului şi a piţigoiului căreia îi face nevastă-sa 12 pui într-un cuib cât un pumn într-un vârf de mărăcine şi el cântă toată noaptea arătându-ne cât de fericit este cu familia lui dăruită datorită dragostei dintre două păsări.
Şi mai mult perseveraţi în dragoste, aşa cum geniul perseverează şi din acel strop prin muncă zi şi noapte reuşeşte să descopere noi şi noi drumuri şi să se depăşească chiar pe el însuşi.
Şi chiar dacă nu toţi ne naştem genii şi unii dintre noi suntem oameni de rând, iubiţi-vă dragii mei, iubiţi-vă, iubiţi-vă, chiar dacă nu ştiţi cum vă cheamă cu buletinul în mână.
Ion Căpruciu
