1. Viziunea pură
Cronicarul literar trebuie să schimbe mereu perspectiva; mai ales când o poetă precum Sonia Elvireanu îl avertizează că „privirea-i un răsărit”. Zorii acesteia conferă discursului liric o aură apolinică. Pasta semantică e irizată de suliţele resurecţioniste ale intuiţiei ce străbate opacul înspre miezul palpitant, incandescent, mirobolant.
Evoluţia Soniei Elvireanu e pe direcţia liricii descriptive peisagiste, solare, picturale; astfel că-n fiecare micropoem este destupat, cum un izvor virgin, încă un pastel situat în continuare pe linia Ion Pillat – Ion Horea. Dar feminitatea Soniei Elvireanu multiplică, după cum afirmam în prima frază, perspectiva: privirea e a cerului, prin vitrină, inclusă, ostensiotic, într-un tablou de artă, de nuferi, pe firul orizontului chiar „când înţelesul pare de nepătruns”.
Tocmai acest înţeles ocultat caut eu, în notele mele de relectură, a-l decripta, slujindu-mă de substanţa textelor înseşi; din „timpul zeilor” încă, poezia e adăpostul lui Martin Heidegger; e, mai precis metaforic, „casa cu mireasmă de azur”, fie într-o „noapte cu lună plină” fie, exact în opoziţie, când „tăcerea scânteiază pe nisip”.
Rostirea poetei e deci reinaugurală şi vizează aşezarea cuvântului în sunetele din hău, potrivite, ca la T. Arghezi şi Ion Pop, unui „cuib de pasăre” ori unui „rug încâlcit” căruia, dacă-i pătrunzi ascunzişurile, te dumireşti că, totuşi, „chiar tufişul e formă şi culoare”, „viziunea pură”.
Profundă, eliotiană, Sonia Elvireană posedă ştiinţarta plăsmuirii acelei lumi posibile, guvernată de auzul lăuntric al eului liric transvazat vehiculului acelui lucru gingaş, înaripat şi sacru care este poezia (de la Platon până la Nichita Stănescu – n.m.,IPB.).
2. Limbajul liric şi Lumea posibilă
Poezia Soniei Elvireanu e însufleţită de transcendenţă şi de sublimul la care au acces experienţa senzorială, inspiraţia poetică şi sinestezia simultaneistă engramatică.
Memoria şi Ficţiunea coabitează profitabil, câştigul fiind în onirice şi reveriante „transcendentalii” (deci reflexe în oglinda unei expresivităţi aulice şi reverberante clasic – n.m.,IPB.), motiv ce-mi sugerează apartenenţa mai degrabă la transmodernism decât la neomodernism.
Situată antologicofenomenologic într-o zonă de interferenţă a imaginarului diurn cu cel nocturn, scriitura poetică trădează o secretă înţelegere interioară între regimul concret (liric) şi cel abstract (intelectual – n.m.,IPB.). Dialectica întunericului şi luminii e transaparentă, adică pur şi simplu criptofanică, precum în filosofia blagiană: „Negrul infuzat de lumină nu e opac/ se răsfrâng razele soarelui/ spulberă întunericul ca luna în noapte. Şi „Păsări negre pe pajişte” şi „Negrul nu e opac” sunt două remarcabile arte poetice unde arhetipurile şi miturile uimesc prin „jocul lor straniu”; „astfel, poemul, miezul se luminează de la un grăunte,/ întri în cercul vieţii, dincolo de orizontul trăirii”. Dincoace e limbajul, dincolo e transimaginea unei lumi posibile, pe care Umberto Eco a botezat-o sferă-cosmos.
3. Oaza din deşert
Şi tot el îi radicalizează semnificatului conversiunea în „structură semnificantă” – sugestie pe care Sonia Elvireanu ştie s-o ostenteze mitific, iar forma poemului ţesut de dânsa vorbeşte în numele ei despre „miracolul pe-o insulă, la capătul lumii, în singurătate”; spiritu-i zăboveşte „scormonind răzorul reavăn, pustiu”; se retrage în lumea tăcerii ca să celebreze, precum anticii grecolatini, „livada de măslini”, „timpul zeilor” ori să-şi instaleze altarul poetic în „teatrul lui Dionysos”.
Astfel, neo- şi trans-clasicistă, lirica Soniei Elvireanu se revendică dintr-o hermeneutică poe(i)etică „tradiţionantă”; îşi apropriază acele sonorităţi luminoase, în versuri de-o maturitate autoreferenţializată; maniera de-a compune în echilibru, în armonie, într-o limbă poetică cu aspect corelat la un maxim de complexitate transculturală, îşi exploatează gândirea şi emoţia, cu un rafinament special şi cu o excelentă varietate de muzicalitate şi de frumuseţe, în doze totuşi crepusculare, căci „aurora creşte, şi ea, în crepuscul, păsările se cuibăresc în lumină, noi, în smerenie şi rugăciune”.
Şi fiindcă poeta recuplează profanul la sacrul „strălucind pe crucea de lemn”, „taina lui, un nimb de lumină, străbate timpuri şi ne atinge cu strălucirea lui vie, iar „lumina lui misterioasă învăluie totul”; însă „vom trece prin lumina lui (a totului – n.m.), albiţi de vise fără de păcat, pe pajiştea cerească ne vom aşterne ca mieii albi, plăpânzi, cu ochii umbroşi, în care joacă veşnicia” – ne asigură Sonia Elvireanu, cu un aer montalian, de aleasă efuziune autocontrolată, furnizându-ne o formă majoră de poezie, însărcinată să ne prezinte perfecţiunea unei limbi în esenţă metapoetice şi în transă mistică, specifică dicţiunii transmoderniste, şi „oazei din deşert”, „crescută din arşiţă şi îngheţ” oximoronic şi adjudecată pe „prag de iniţiere” întru fiinţă.
Ion Popescu-Brădiceni
