Cu ani mulți în urmă, pe când, iată, ca și acum, așteptam cu sufletul la gură noaptea Învierii și Dumineca Paștelui, am bătut cu oarecare teamă de ridicol și cu ușoară smerenie jucată la ușa lui Gheorghe Grigurcu. Venisem de la București, acasă, cu intenția nemărturisită să-l descos pe poet și pe critic despre anii de început ai copilăriei sale petrecută la… Târgu Jiu. Gheorghe Grigurcu împlinea atunci… 65 de ani, vârstă a deplinei maturități, având la activ, omologată din toate părțile, o operă cuprinsă între multe rânduri de coperte, așezate la vedere pe rafturile din față ale mai tuturor bibliotecilor… Întrebările noastre au primit răspunsuri generoase, pe care le-am așternut atent, dimpreună cu mai multe fotografii, pe întinderea câtorva pagini din revista Lumea gorjenească, al cărui editorial încerca să justifice nedumerirea noastră – „De ce nu este academician Gheorghe Grigurcu?”
Iată alte câteva fragmente din interviul de-atunci, rămase până astăzi atât de proaspete și de luminoase pentru cei interesați de istoria Târgului nostru de odinioară:
„Cea mai intensă bucurie a mea o constituia frecventarea librăriilor. Stăteam fascinat în faţa vitrinelor şi a rafturilor încărcate cu cărţi – mă interesau cele pentru adulţi, mai cu seamă volumele de istorie, literatură, artă, biografiile – întristat că n-aveam mijloace de a cumpăra decât foarte puţine dintre ele. Librarii mă cunoşteau şi mă priveau cu simpatie: d-l şi d-na Schmidt (Librăria Ancora, la intersecţia Unirii cu Popa Şapcă, unde e în prezent Casa de modă), d-l Buşe (pe Victoriei, unde funcţionează o plăcintărie), d-l Sichitiu (la „Casa corpului didactic”), mai puţin d-l Grama (de pe Unirii, aproape faţă-n faţă cu librăria Ancora), iritat că-i răscoleam vrafurile de cărţi fără a-i putea spori câştigul. Uneori intram cu sfială şi-n cea mai „artistocratică” librărie a oraşului, de pe str. Tudor Vladimirescu, în clădirea de la începutul secolului XX, purtând iniţialele proprietarului său, vestitul librar şi editor Nicolae Miloşescu, care întreţinea relaţii cu Haşdeu, Vlahuţă, Coşbuc, Iorga, ce-i erau uneori şi oaspeţi, librărie în care mă întâmpinau două doamne bătrâne, figuri firave şi distinse, cu o paloare de fildeş, fiicele patronului. Unele cunoştinţe pe care le dobândisem în afara obligaţiilor şcolare i-au atras atenţia dascălului meu, Udriştoiu (am aflat ulterior că făcuse studii în Italia şi că avea o pregătire de profesor), ce a ţinut să-mi cunoască părinţii, drept care – lucru ce nu se obişnuia pe acea vreme – ne-a şi făcut o vizită.
Satisfacţia de-a fi premiantul întâi (mama mi-a sădit de timpuriu în conştiinţă un simţământ al datoriei şi mi-a supravegheat îndeaproape lecţiile) a fost umbrită de câteva boli – varicelă, tuse convulsivă, o astenie accentuată, cu, pare-se, un fond pulmonar – care mi-au produs, la încheierea celui de-al doilea an de şcoală, o stare a sănătăţii îndeajuns de rea spre a-i îngrijora mult pe ai mei. M-a tratat doctorul Constantin Lupescu, cam alarmist şi mai cu seamă foarte „scump”, apoi, cu mare omenie şi eficienţă şi cu un onorariu mai potrivit buzunarului nostru, doctorul Bercovici-Băluş, căruia i-am păstrat amintirea unui Esculap providenţial. Acest medic vârstnic, mereu optimist, a izbutit să mă pună pe picioare.
N-aş putea omite un aspect foarte dureros al vieţii noastre în acel răstimp: sărăcia. Plecaţi în pribegie doar cu puţine lucruri, am devenit primele victime ale inflaţiei galopante, ale dificultăţilor traiului care sporea vertiginos în anii postbelici. Pentru a ne asigura hrana de toate zilele şi a face faţă bolii mele, ne-am văzut nevoiţi a vinde chiar din puţinul pe care l-am putut lua de acasă: covoare, veselă, chiar feţe de pernă şi rochii de-ale mamei. Mi se prescrisese o „supraalimentaţie” şi abia dacă izbuteam să plătim produsele care începuseră a se distribui „pe cartelă”! Am ajuns astfel la sapă de lemn şi propunerea ce i s-a făcut tatălui mei de-a se transfera la ţară, ca şef al Ocolului agricol din Peşteana-Jiu (pe atunci reşedinţă de plasă, azi decăzută la situaţia de simplă comună!), ni s-a părut salvatoare.
La Peşteana-Jiu ne-am stabilit, aşa cum vă spuneam, împinşi de mizerie, în toamna târzie 1945 şi am rămas acolo până-n vara 1950. Dispuneam aici de avantajul unei locuinţe gratuite, casa încăpătoare, destinată inginerului agronom, pe care o văd şi azi, aparent neschimbată, peste drum de şcoală, ca şi de cel al înjghebării unei mici gospodării: păsări, porc, câteva straturi cu legume şi zarzavaturi în preajma casei. În acest sat, în care nu exista lumină electrică, în care n-am avut radio, în care n-am văzut un film cu anii, în care ziarele soseau cu o întârziere câteodată de săptămâni, am avut şansa unei trăiri în „zarea cosmică”, după cum ar fi spus Blaga, de mare efect asupra fiinţei fragile, în dezvoltare, care eram. Orăşean prin naştere, am putut adăuga formaţiei mele sufleteşti o componentă rurală. Mă pierdeam în lungi plimbări pe câmp şi în pădure, întovărăşit de câinele Bubi. Îl urmam pe tatăl meu în partidele sale de pescuit, la Jiul însoţit de un zăvoi luxuriant. La orizont se profilau, albăstrii, abia vizibili, munţii. Priveam cerul în toată lărgimea lui, nestânjenit de clădirile înalte ale oraşului, urmărind la nesfârşit jocul norilor, iar în serile senine, aşezat, alături de mama, pe scaun, la intrarea din spatele casei, ciorchinele de constelaţii. Ceea ce pentru copiii de azi este micul ecran, pentru mine era, precum cu secole în urmă, însăşi natura. Când era timp frumos şi ne puteam înapoia în aceeaşi zi, tata mă lua cu el în drumurile pe care le făcea prin „parohia” sa agricolă, cu docarul (trăsura cu doi cai) sau cu şareta (trăsurica cu două roţi, la care era înhămat un singur cal). Iarna făceam plimbări cu sania. Vara, însă numai arareori, cel mult o dată sau de două ori pe an, întreprindeam cu părinţii o călătorie importantă pe care o aşteptam cu nerăbdare şi care mă tulbura puternic, până la Târgu-Jiu. Cei vreo treizeci de kilometri ce ne despărţeau şi pe care îi parcurgeam în aproximativ trei ore, îi resimţeam ca pe o distanţă fabuloasă. Şcoala am urmat-o cu hărnicie şi cu aceleaşi bune rezultate. Marea majoritate a colegilor mei, dintre care cu câţiva m-am împrietenit, erau copii de ţărani săraci, îmbrăcaţi în haine de dimie şi încălţaţi în opinci. Atâta doar că, fiind bolnăvicios, se întâmpla să am absenţe multe. Ele au provocat suspiciunea dascălilor mei (îi amintesc cu drag pe cei mai însemnaţi: Tănăsoiu, Firondoiu, Valerica Rădulescu, soţii Zamfir, preotul Tache Popescu, farmacistul Nicolae Rozopol, Mustoiu, ultimul fiind şi directorul şcolii), dintre care unii au crezut că e la mijloc o rea-voinţă. Drept urmare, s-a pus, la un moment dat, chestiunea sancţionării mele drastice. Numai cu greu, după ce mama a fost chemată în faţa consiliului pedagogic, unde i s-au administrat aspre mustrări, s-a renunţat la această măsură. Partea nostimă a situaţiei era următoarea dilemă: nu puteam fi decât ori lăsat repetent ori declarat premiantul întâi! Bănuiesc că a jucat un rol şi atitudinea mea, să zic aşa, foarte independentă. Obişnuiam să pun întrebări incomode, să-i completez pe profesorii mei şi uneori să-i… critic. Mintea mea crudă, aţintită exclusiv asupra unor cunoştinţe şi aspiraţii intelectuale, nu pricepea că, în felul acesta, pot răni susceptibilitatea unor oameni care, după puterile lor, se străduiau a-şi face datoria. O situaţie amuzantă: într-un timp ne preda matematica d-l Barbu Diaconescu, avocat. Unele probleme din manual erau deja atât de „grele”, încât nu le putea rezolva, la Peşteana, decât tatăl meu. Am toate motivele să cred că profesorul mă chema la răspuns în astfel de cazuri, spre a afla el însuşi care e soluţia lor. O apariţie bizară, foarte incitantă pentru mine, a fost o profesoară care, venind din altă parte, ne-a predat câteva luni limba română: d-na Cruceru. Scheletică, înaltă, cu un obraz arămiu, fumând fără încetare, avea studii de specialitate, ceea ce reprezenta, în şcoala noastră, o circumstanţă deosebită. Părea o femeie cultivată şi interiorizată. Într-o bună zi, n-a mai apărut la ore. Ni s-a povestit că a înnebunit, că scufundată într-o stare delirantă, rostea vorbe fără şir… Cel mai apropiat însă dintre profesorii mei de la Peşteana a fost, neîndoielnic, părintele Constantin Gr. Copaciu, de la Bâlteni. Ne-a predat religia, limba română, geografia. Cu obrazul complet ras, distins, avea alura unui prelat catolic. Făcuse studii la Iaşi (avea şi o soţie moldoveancă, cu accent provincial, pe nume Coca), mărturisindu-mi că e încercat de regretul de a nu fi putut rămâne în „dulcele târg”. Era un om inteligent şi blajin, stăpânit de o vagă melancolie, foarte citit, cu o bibliotecă ce depăşea cu mult sfera teologică. În temeiul simpatiei ce mi-o purta, s-a împrietenit cu părinţii mei, astfel încât am ajuns la vizite de familie reciproce. Mă bucura enorm orice drum la Bâlteni, la dascălul meu iubit, care nu doar mă lăsa să-i cercetez în voie cărţile, dar îmi şi împrumuta şi chiar dăruia unele din ele (păstrez şi acum, precum scumpe amintiri, un Atlas geografic din 1937 şi un album franţuzesc, Napoleon, al lui Armand Dayot). Părintele Copaciu mi-a vorbit, între altele, despre G. Călinescu, pe care îl cunoscuse personal la Iaşi, a cărui carte Viaţa lui Mihai Eminescu tocmai o citisem, cu simţământul unei revelaţii. Bunul preot – fie-i ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată! – a constituit pentru cel ce vă vorbeşte primul model intelectual şi omenesc.
Am părăsit Peşteana – parcelă din Paradisul copilăriri mele – în vara 1950, când ne-am mutat la Oradea (pentru care a optat părintele meu, cu gândul că e bine să ne stabilim într-un oraş în care să-mi continui studiile), nu înainte de-a fi susţinut în aceiaşi vară, examenul de admitere în „şcoala medie”, la vechiul liceu Tudor Vladimirescu. Examen al cărui rezultat (nu-mi dau seama nici azi prea bine sub ce motiv, deoarece legile erau unitare pe tot cuprinsul ţării!) a fost greu acceptat în oraşul de pe Crişul Repede”…
Trecut-au anii… De-atunci, de la interviul din 1999, în alte câteva rânduri, ne-am „băgat în seamă”, vis-a-vis de „viața și activitatea” lui Gheorghe Grigurcu și-am repus, de fiecare dată, pe tapet, mai vechea întrebare-standard: „De ce nu e academician?…”
Îl sărbătorim iar pe criticul și poetul Gheorghe Grigurcu de ziua-i, la puțin timp înaintea Sfintelor Paști. Astăzi, 16 aprilie împlinește… 88 de ani.
La mulți ani, Domnule Gheorghe Grigurcu! „Exilat” la Târgu Jiu, concitadinul nostru poate avea în continuare, pe bună dreptate, „pretenția” de-a fi primit sub cupola Academiei Române, printre nemuritori.
Și, „Alături, impasibil, Brâncuși / locțiitorul local al Absolutului”.
Vasile VASIESCU
