Am ales dintre sfinte, nu pentru a picta, deocamdată, ci, pentru a le cunoaşte mai bine, pentru viaţa lor zbuciumată şi mucenicească, pe Sfânta Muceniță Sofia, care a trăit în timpul împăratului Adrian (117-138) și care fiind căsătorită a născut trei fiice, cărora le-a pus numele după cele trei virtuți creștine: Pistis (Credința), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapis (Dragostea). Dar, Sfânta Sofia rămânând văduvă după nașterea celor trei fete, le-a crescut pe acestea în credința creștină, iar, Domnitorul Antioh, auzind de înțelepciunea și frumusețea celor trei fete și convingându-se că sunt creștine, l-a înștiințat pe împăratul Adrian, care în scurt timp a trimis slujitorii pentru a le aduce pe cele trei fete la palat. Împreună cu ele a venit și mama lor, care le-a întărit în credință sfătuindu-le și învățându-le lucruri folositoare! Dar, Împăratul dorind să le facă să jertfească zeiței Artemida, cele trei fete au refuzat cu desăvârșire, mărturisind credința în Domnul nostru Iisus Hristos, singurul și adevăratul Dumnezeu, însă, atunci ele au fost supuse supliciilor, suferind moarte martirică și îmbrățișând cununa muceniciei. Mama lor le-a luat trupurile și le-a îngropat, ea însăși trecând la Domnul în timp ce se afla la mormintele fetelor sale. Să spunem că din anul 1992, Sfânta Muceniță Sofia este ocrotitoarea capitalei Bulgariei, unde este scris: ,,Trupul trăiește, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăiește cu voia Lui Dumnezeu”! Deci, Sfânta Muceniţă Sofia şi fiicele sale, Pistis, Elpis şi Agapis au vieţuit în Italia şi au pătimit în timpul domniei împăratului Adrian (117-138), iar, ziua de 17 septembrie, care ne aminteşte de Sfânta Sofia împreună cu fiicele ei Pistis (Credinţa), Elpis (Nădejdea) şi Agapis (Dragostea) este un bun prilej pentru Biserica lui Hristos de a vedea cum izvorăşte harul în oameni prin sfinţenie, feciorie şi jertfă preacurată de sine. Căci aceste tinere fecioare, trei la număr, pline de înţelepciunea Treimii celei mai presus de fire, au înţeles taina veacului viitor şi a tuturor veacurilor, adică, iubirea cea infinită dăruită de Dumnezeu oamenilor care se unesc cu El în rugăciune, şi au preţuit această taină mai mult decât întregul univers, mai mult decât viaţa lor, şi au câştigat nemurirea. Aceste sfinte au fost făcătoare de minuni în viaţă, în moarte şi în veşnicie. Şi mama lor, purtătoare a numelui lui Dumnezeu, care le-a născut şi şi-a văzut fiinţa crescând în ele, care le-a privegheat în moarte şi în înviere, a murit de durere după trei zile, pe mormântul fiicelor ei, închipuind moartea şi învierea lui Hristos în inima lor şi în inima ei, pentru veşnicie. Aceste fiinţe sunt pentru mine cununa de virtuţi teologice şi nu numai, pentru că în drumul vieţii omul se poate întâlni cu acestea dacă doreşte să trăiască cu adevărat. A crede în ceva, în cineva, în tine constituie virtuţi care dau sens vieţii. A avea nădejde înseamnă că ceea ce crezi se v-a întâmpla. Nădejdea este de fapt o amprentă repetată a credinţei. Dragostea este cea mai puternică forţă a omului pentru că face parte din ceea ce înseamnă 
Dumnezeu, Cel care înseamnă dragoste. Omul creat de Dumnezeu a primit această parte a Divinului, a Sacrului, a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a dorit ca omul să fie fiinţa ce îl poartă pe El aici pe Pământ. Așa de înțelepțește și-a sfârșit Sofia alergarea sa întru credinţă, aducând Sfintei Treimi în dar pe cele trei îmbunătățite fiice ale sale, Pistis, Elpida și Agapi! O, sfânta și dreaptă Sofie! Care dintre femei s-a mântuit așa prin nașterea de fii, precum tu, care ai născut niște fiice ca acestea care Mântuitorului s-au făcut mirese și pentru dânsul pătimind, cu dânsul acum împărățesc și se proslăvesc! Cu adevărat tu ești mamă minunată și vrednică de bună pomenire, că privind la cele cumplite și amare chinuri și la morțile fiicelor tale celor iubite, nimic nu te-a durut de dânsele ca pe o maică, ci cu atât mai mult te-ai bucurat de darul lui Dumnezeu, mângâindu-te, și singură le-ai învățat pe ele și le-ai rugat să nu-și cruțe viața lor vremelnică, ci să-și verse fără de cruțare sângele pentru Hristos Domnul, de a cărui prea luminată față acum, prin vedere, te veselești la cer, cu sfintele tale fiice! Înțelepțește-ne și pe noi ca să aducem roadele virtuților credinței, nădejdei și dragostei și să ne învrednicim ca înaintea preasfintei, neziditei și de viață făcătoarei Treimi să stăm și să o slăvim pe ea în vecii vecilor, pentru că în fiecare om există Dumnezeu, dar, mai ales pentru că el, omul a primit Lumina lui Dumnezeu, adică Dragostea. Lumina cea mai mică alungă orice întuneric din sufletul omului! Credinţa cea mai mică aduce nădejdea, adică speranţa, aceea care înseamnă gând şi faptă, adică, realitatea adusă în faţa omului prezent. Prezentul este poarta viitorului. Prin urmare, să ne folosim darurile primite şi ne vom putea bucura de viitorul care se duce mereu înainte!
Ana-Maria Alexandra GOGONEA, Licenţiată în arte vizuale, Facultatea de Teologie-Ortodoxă Craiova
