În câteva linii de forță, noua apariție a scriitorului, a poetului, a eseistului Ion Popescu-Brădiceni, recreionează, în stilu-i inconfundabil, teme și idei stabile. Constantin Dumitrache într-o postfață la „Serile la Brădiceni” din 1996, îl consideră pe autorul volumului un stabilopod al liricii contemporane autohtone, ceea ce și este, fiind un chtonic, un elogiator al spațiului natal, un exponent al sufletului arhaic genuin-livresc, elegiac-orfic, un seraf-extatic, pentru care nostalgia originilor se asociază cu nostalgia cuvântului originar, într-o manieră mai degrabă neomodernistă decât, cum zice el azi, transmodernistă.
Astfel în „Cartea Vieții”, toposul care-l caracterizează singular (unic) este Brădicenii natali, vecini cu Hobița lui Constantin Brâncuși. Dedublându-și personalitatea prin inventarea unui intelectual de rasă filosofică, hermeneutică și, evident poetică, pe nume Ieronim Contemporanul, un tânăr înalt, cu părul lung căzându-i pe spate, îmbrăcat elegant, cu cămașă, cravată și sacou de catifea neagră (conform uneia din obsesiile lui pozitive), autorul, prin glasul personajului său alteregoic, pledează pentru arta comunicării magice. Componentele acestei arte care reconectează „supremația eului” (acesta e subtitlul „Cărții Vieții”, care azi se află la librăria Cărturești din București, spre vânzare publicului), sunt, pe rând: anammnezele, transmigrările, urmele, vocile, magia indisolubilă și incantatorie a limbajului, metaoglinzile răzbătătoare către cititori și cititoare, fericirea heraclitică, îngemănările dintre modele care-i premerg identitatea auctorială ș.a.m.d.
„Cartea Vieții” cuprinde șapte cicluri pentru că șapte zile are Facerea Lumii de către Creatorul-Demiurg. A lumii lui Homo Transpoeticus vreau să spun. Primul ciclu este „Magie și mit la Brădiceni”, în care poemele sunt „inscripții într-o secțiune de aur” și totodată „modele de transfigurare” cel de-al doilea ciclu grupează nouă stadii transmoderniste: eminescianismul, suprarealismul, arta nouă, transmodernismul, fenomenologia vocalelor, trionticul brădicenean și hiperboreismul „Ideile lui Audiart” din cel de-al doilea ciclu sunt zece și ele: socratismul, avatarul: dator vândut antecesorilor săi iluștri, arhetipul solar, insuflarea veșniciei, utopia Ezoterezia, implicarea tacită în bunul (sau răul) mers al cetății, instinctul (adică dotarea nativă a poetomului), îndoiala carteziană (deci existențialismul), neinvidia, ideea alephică.
Ciclul (cu cifra ezoterică cinci) „De Luni până Vineri” este autoreferențial căci face vorbire despre „Construirea Casei”. Funcția lui plătește cuvenitul tribut „metapoeticului” după cum se cuvine într-o epocă a reciclării valorilor naționale și universale (cum scris-a „divinul” George Călinescu), proces fundamental din care „neoromânismul iese ranforsat (temeinic) în mitologiile balcanicoeuropene și orientaloccidentale.
Asta fiindcă primele cinci zile ale săptămânii sunt astre și zei: Luna, Marte, Mercur, Joe (Zeus), Venus (Venera). Dar ciclul poartă însă numărul IV (adică pe al tetradei creștine) și se revendică din prima vârstă a literaturii: cea epopeică, unde Rostirea este esențială. Reamintirea Ființei începe cu „ieșirea lucrului din sine însuși” ca să-și reflecte numenul în Oglinda Cunoașterii sub egida unui EUSTIL goethean (cel din Faust). Încolo, ce să vă mai semnalez, după a mea modestă și încă mimezică relectură (vezi tratatul lui Matei Călinescu)? Că metapoetul se află la „ora de alchimie”, în locul cu iluzii care încă „funcționează perfect”; și unde „pe malul mării, pescarul cel mitic așteaptă un om plutind pe ape… în zorii de aur”.
Ciclul al cincilea e o retrospectivă a seriei de cărți botezate inspirat „Serile la Brădiceni”; cuprinde cele mai multe texte: 23; au drept sarcină (re)încărcarea cu sensuri ezoterice ca să fie „desecretizate” atât, firește dacă (și cât / se poate; „beat de splendoarea” propriei scriituri arhitecturale, poetul își celebrează strămoșii, moșii, străbunii, părinții (Ion și Elena Popescu-Mocioi-Călărașu), invocându-le puterea de apărători (și lari) ai Casei-Limbaj „gata să reîmbrace, poate pentru ultima dată cămașa de mire, lângă, fereastra-n flăcări”, ca „strigoi hyperionic (vezi „Luceafărul lui Mihai Eminescu), „mare vânător” pe plaiurile de dincolo.
Ciclul al VI-lea salvează dintr-o eventuală uitare câteva structuri mai vechi: o glossă austeră, o elegie, o meditație onirică, două „scrisori”, un gazel etc. Ciclul de odihnă (de repaos al Divinității de după cele șase zile în care a făcut Universul (multiversul / pluriversul / transuniversul) poartă transghezian marca ludicului, la care poetul revine transpedagogic și reveriant, vaticinar și sartrian (vezi romanul „Greața”), baladesc (vezi „Soarele și Luna) – mioritic, fabulatoriu – narativ, ceremonialistic diurn-nocturn (ca-n tratatul lui Gilbert Durand), vizionar în definitiv și fantezist.
Dar cum ciclul „Supremația Eului” e cel care probează diferența / diferanța dintre sinele postmodernist și eul transmodernist, o să-mi asum „riscul” (nefiind chiar un „specialist” în domeniu ci – cum ar replica Roland Barthes – un selector din pura plăcere a textului nu doar frumos ci și emoționant-idioma(n)tic / „insularizat” – analizării și disecării lui în premieră absolută.
Cum arătat-am mai sus, în cea de-a șaptea zi, Creatorul Demiurg al unui Cosmos de semne, simboluri, sentimente, stări euforice ori, dimpotrivă, existențiale, rescrie Cartea Facerii Lumii cu și din cuvinte-cheie; cuvinte-efigie, cuvinte-platformă, cuvinte-cap de pod, cuvinte eidolonice, cuvinte veterotestamentare ș.m.a.d.
Ciclul VII „Supremația Eului” debutează cu un „Basm de iarnă”, în povestea căruia un prinț e predestinat la nefericire, adică la o aventură erotică, gen „Frumoasa din pădurea adormită”, gen Cătălina din „Luceafărul” lui Eminescu, „Fata-n grădina de aur”, „Făt-Frumos din lacrimă” etc. Poetul naiv și boem participă la aventură precum Orfeu la expediția argonauților și își transcrie poemul, precum scribii, menestrelii și cronicarii altădată, într-o agendă proprie („într-un catastif” – citez, n.m.). De fapt prințul și fata împărat sunt deja morți, adică sunt deja fantome ca-n „clasică” postură romantică, doar niște umbre rătăcitoare într-un „The Waste Land” (vezi poemul eliotian – n.m.).
După cum se observă de la bun început, poetul are un orizont cultural vast, iar finalul „Basmului de iarnă”, e ca-n „Miron și frumoasa fără corp” ori ca-n „Orfeu și Euridice” și alte mituri din același orizont fantasmatic nepieritor.
Dimpotrivă „în Țara Florilor” eroii neamului „își aprind mâinile rotindu-le deasupra columnelor ca pe drapele luminând istorii. Acești eroi „coborâtori din munți de dragoste își aprind pe frunțile boltite stele de mândrie / de libertate”, „Iar pe dârele lăsate de privirile strămoșilor în sentimentele noastre, în viziunile tot mai organice, se configurează ideile criptofanice de-a rămâne român de-a pururi.
Ciclul VII „Supremația Eului” îmbracă haina transretorică a capodoperelor fie poești fie mallarméene, se reîntoarce o clipă nostalgic în Grădina-i de(-)mentă” (despre care deja scris-a Ioan Holban în Grandioasa-i istorie literară „Literatura română de azi. Poezia-Proză” 2030 de pagini (vezi articolul „Ion Popescu-Brădiceni” (pp. 1175-1179)) ca să li se alăture „ultimilor templieri ai Absolutului” care „fac din orele lor de dragoste focuri care să incendieze dealurile uscate ale singurătății rămase așa de la Facerea Lumii”.
Iar poetul își propagă propria filozofie grație căreia își guvernează teritoriul fantasmatic „cum un curcubeu arcuit peste o lume dispărută într-un codru de simboluri”. Apoi „se autoinventează drept gândire sacerdotală, tot reverberând în spațiotimp”, ca să construiască pentru Casa lui „o lume nouă” unde să fie posibilă „redobândirea nemuririi” (conform postfeței aceluiași personaj dedublat, Ieronim Contemporanul).
– un eseostudiu de Dan Adrian Popescu
