HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
În Duminica a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere); Ap. Fapte 16, 16-34; Ev. Ioan 9, 1-38; la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română se va citi din Sfânta Evanghelie textul unui episod plin de semnificaţii teologico-morale prin care pericopa evanghelică ne înfăţişează imaginea unui orb din naştere pe care Mântuitorul Iisus Hristos îl vindecă, iar, această vindecare însemnând poate una dintre cele mai marcante vindecări din seria celor făcute de către Mântuitor în periplul Său pământesc, mai ales că acest om născut orb, acuză nu numai o simplă boală, o pierdere provizorie a vederii, ci, însăşi afectarea organului văzului, a ochiului însuși, întunecat din naștere. Acestui om bătut de soartă, îi lipsește ceva esențial, organul vederii însuși, nu doar funcția acestuia, şi de aici putem face o analogie cu viața noastră în care de multe ori păcatul ne îndepărtează de Dumnezeu, ne transformă în orbi sufleteşte, ne atrofiază simțurile, ne îmbolnăvește, dar ne și orbește mintea şi sufletul! Am putea spune că suntem dintotdeauna, încă de la naștere, orbi și fără speranță în viitorul incert al unor vremuri tulburi şi controversate! Dar, cel născut orb, parcă ne arată că putem să mergem în raza luminii, fără să fim scăldați în lumină, că putem fi în miezul unei zile însorite, fără să fim capabili să vedem soarele și nici lucrurile pe care un asemenea astru le luminează, fiindcă însuși simțul văzului este atrofiat şi ne aflăm în întuneric, în singurătate și în adâncă tristețe. Dacă ne gândim bine şi cu vădită compasiune, a fi orb este cu siguranță o experiență traumatizantă pentru orice om, dar, tot așa este și cel închistat în tenebrele păcatelor, mai ales că în desfăşurarea evenimentului intervine, încă o dată Iisus Domnul, care afirmă cu atâta limpezime: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 4-5), transmițându-ne un mesaj acroşant în baza căruia Lumina lui Dumnezeu este cea care ne vindecă pe noi, cei din abisurile întunecate ale păcatelor ştiute şi neştiute, dându-ne simţul vederii, ochiul cel nou cu ajutorul căruia să-L putem vedea, lăsându-ne pătrunși de Lumina Lui, devenind noi înșine lumină a Luminătorului! Să luăm aminte că omul care este luminat de Duhul Sfânt și de Lumina lui Hristos Domnul se umple de viață, se înnoiește și devine, la rândul său, capabil de a transmite celorlalți Lumina lui Dumnezeu, aşa cum fac duhovnicii! Cu alte cuvinte, să aduci lumina, devine simbolul împlinirii uneia dintre nevoile de bază ale omului, aceea de a fi vindecat, ca o necesitate constitutivă, fundamentală şi atât de necesară ființei umane. Din clipa Învierii Domnului, Lumină este primul cuvânt pe care Dumnezeu însuși L-a spus la crearea lumii: „Să fie lumină!” (Facerea 1,3). Deci, să oferi lumina, înseamnă să dai viață, să faci omul ca o ființă veritabilă şi asemănătoare Lui Dumnezeu! A nu avea lumină înseamnă cu adevărat să te cufunzi din ce în ce mai adânc în tenebrele nopţii «care naşte monştri» ai manipulării şi ai minciunii, ai globalismului şi ai slugilor acestuia, pentru că în acest fel, vom înţelege motivul pentru care Apostolii Domnului, după momentul sublim al Învierii Sale, s-au cuminecat din prezența luminoasă a Mântuitorului Hristos, iar după Pogorârea Duhului Sfânt s-au umplut de lumină, purtând înlăuntrul sufletului lor puterea transfiguratoare a Însuşi Adevărului Care este Dumnezeu! Tocmai de aceea, Sfinţii Apostoli Îl întreabă pe Domnul, dacă există o strânsă legătură între suferința cuiva și păcatele lui, prin cuvintele: «Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?», mai ales că societatea vremii de atunci, ca şi societatea de astăzi, uita destul de uşor experienţa iertării, iar, Domnul știe acest lucru și-l explică astfel: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”, deci, prin cuvinte pline de încărcătură duhovnicească, adecvate întocmai şi cât se poate de potrivite în contextul respectiv. Iar, cum înaintea suferinței omului, Domnul e mereu în acțiune, El face tină, unge ochii orbului și-l trimite la scăldătoare spre a se curăți. Deci, nu prea mică îi va fi mirarea, când va observa că procesul, altminteri ciudat, îi va aduce tămăduirea, iar, în felul acesta, Dumnezeu adresează un mesaj divin umanității prin intermediul orbului din naştere, pentru a-Şi reconfirma statutul dumnezeiesc de tămăduitor al făpturii umane!
„Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”!
În ultima Duminică de dinaintea Înălţării Domnului, orbul din naştere a primit de la Mântuitorul Iisus Hristos nu numai lumina ochilor trupeşti, fapt care, fără îndoială, i-a produs o negrăită bucurie, dar, el a fost luminat şi sufleteşte, deoarece mintea, inima şi voinţa lui dovedesc o vedere mai înaltă decât cea fizică, în fiinţa lui vădindu-se, cu anticipare duhovnicească darurile luminii Învierii. Un caz care ne îndeamnă la meditaţie îl constituie şi felul înţelept în care cel vindecat le-a vorbit celor care-l ispiteau, fariseii interogându-l ca peste veacuri anchetatorii, inchizitorii şi poliţiştii de drumul mare, fiindcă le răspunde clar şi deschis fariseilor veacurilor prin cuvintele: «Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a mai auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic… » (Ioan, 9, 30-33). Aşadar, odată cu această redare a simțului trupesc al văzului, chiar și trăirile sufletești ale celui tămăduit capătă nuanțe noi, fiindcă ochii sufletului se deschid și ei, pentru a privi sinestezic înspre calea luminoasă a veșniciei. Acum constatăm că uimirea celui vindecat s-a manifestat fundamental odată cu vindecarea, mai ales că oamenii nu-l mai regăsesc în peisaj pe cel căruia-i dădeau mai înainte pomană, iar, când îl întâlnesc acum e cu totul schimbat! Desigur, ca de obicei, lumea e curioasă ca să afle ceea ce s-a întâmplat, să se încredințeze de realitatea faptului, dar, cel ce fusese orb e acum un om al apropierii de credinţă! De aceea, le arată curioşilor, cum i s-au uns ochii și cum s-a spălat la Siloam, însă, Cine este și ce hram poartă Tămăduitorul nu știe! Astfel că se trezește, sărmanul, adus în fața fariseilor bănuitori şi ofuscați că s-a produs o minune care nu i-a avut pe ei în centrul atenţiei, aşa cum sunt invidioşii de astăzi şi dintotdeauna, pentru că îl supun pe bietul om unui adevărat interogatoriu, dar, în miopia lor, ei nu văd că omul e bucuros şi înţelept deopotrivă. Cu îndrăcita răutate, ei încearcă să spună că autorul actului minunat e un uzurpator al Legii şi-n consecință un impostor, ca politicienii noştri de azi! Dar, un simplu exercițiu logic al celui judecat vine să le arate nemernicia gândurilor lor! Izgonit din sinagogă, casa de atunci a Domnului, cel vindecat e primit de către Însuși Stăpânul ei, dar, nu oricum, ci în chip intim şi apropiat, mai degrabă decât în audiență ca la un politruc semianalfabet din zilele noastre! Iisus Hristos îl află sincer, aşa cum ne găsește pe fiecare dintre noi în clipele de suferință și de abandon, de nepăsare din partea slugilor fără Dumnezeu, pentru că îl întreabă, ajutându-l să-și rostuiască gândurile glăsuite în fața fariseilor, ori poate să le temeluiască în sufletul său: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”. Apoi, Domnul îi arată cine este Acela, spre a face minunea mai deplină, iar, concluzia e una emoționantă, când orbul de odinioară va răspunde cu inima: «Cred, Doamne», iar Evanghelistul conchide: «și s-a închinat Lui»!, ca o dovadă că Dumnezeu adresează un mesaj divin umanității prin intermediul orbului din naştere, pentru a-Şi reconfirma statutul dumnezeiesc de tămăduitor al făpturii umane!
„Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu”?
Deși are în centru un fapt minunat, ce vine să suspende, ori după alții, chiar să sfideze legile firii, minunea vindecării orbului din naștere își găsește reverberațiile în actualitatea de netăgăduit a mesajului transmis, pentru că asemeni personajului Evangheliei, Domnul ne tămăduiește și nouă feluritele orbiri sufleteşti! De aceea, parcă ne întreabă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu”? În consecinţă, e bine să ne întrebăm, oare, mai crede omul de astăzi, prins în angrenajul unor lucruri adesea împovărătoare, menite a-l îndepărta de transcendent şi de credinţa cea adevărată, în Fiul lui Dumnezeu? Mai e o astfel de credință viabilă într-o lume secularizată şi terorizată de frica de moarte pământească? Dar, cătă vreme răsplata ei o reprezintă veșnicia şi viaţa cea veşnică din Împărăţia cerului, de bună seamă că da! Trebuie doar să curățim patima îndoielilor de la porțile inimii și să-i dăm răgazul de a da curs gândurilor frumoase! Prin vindecarea orbului din naştere, Dumnezeu a luminat lumea risipind întunericul uitării, ignoranței și al necredinței, aducând mărturie lumii că destinul omului este desăvârșirea prin lucrarea dumnezeiască a harului divin! Apostolii, luminați de Duhul Sfânt și având lăuntric prezent pe Iisus Hristos, au dat naștere șirului nesfârșit de sfinți mărturisitori ai credinței care a schimbat la față lumea și a arătat că locul prezenței omului este în Lumina Lui Dumnezeu, iar, lumina faptelor sfinţilor a rămas aprinsă în sfeșnicul istoriei ca mărturie a certitudinii că nimeni nu poate vedea și recunoaște adevărul, dacă Hristos nu locuiește în el. Astăzi, Biserica, precum și în vremea Mântuitorului Iisus Hristos, este datoare să îi amintească omului siderat de lipsuri şi de frici pandemice, că totul depinde chiar de sensul deplin al existenței sale, de faptul că a fost creat pentru a se bucura de frumusețe, de lumină, de viață, pentru a da lumii speranță. Iar, pentru ca Harul Bisericii și al Domnului nostru Iisus Hristos este să fie cu noi din veac în veac, Pericopa evanghelică din Duminica a 6-a de după Paşti ne demonstrează cu prisosinţă că toate mesajele creștine, fiecare gând din perioada pascală în care ne aflăm, trebuie să fie o mărturie, o predică a luminii Mântuitorului Hristos care țâșnește din întuneric, pentru că în felul acesta lucrează Pronia divină! În capitolul 5 al Evangheliei după Ioan Îl auzim pe Iisus spunând aceste memorabile cuvinte: „Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez.” (Ioan 5, 17), deci, spre dezamăgirea «semănătorilor» de întuneric, de frici pandemice, de minciuni sfruntate şi de manipulări globaliste, iluminarea trebuie să continue, prin Biserică, prin Sfintele Taine, prin predicarea necontenită a Cuvântului lui Dumnezeu, prin viața oamenilor credincioși, prin inima sfinților, care devin temple ale Duhului Sfânt și purtători de lumină, iar, numai Bunul Dumnezeu adresează un mesaj divin umanității prin intermediul orbului din naştere, pentru a-Şi reconfirma statutul dumnezeiesc de tămăduitor al făpturii umane!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
