Biserica cu hramul ,,Sfinţii apostoli Petru şi Pavel“, situată pe Axa Calea Eroilor din municipiul Târgu-Jiu a fost gazda unei activităţi catehetice cu tema ,,Despre pătimirile Mântuitorului Iisus Hrisots“.
Activitatea catehetică se desfăşoară periodic în cadrul Proiectului de dezvoltare a centrelor catehetice parohiale ,,Cuvântul adevărului“, un proiect desfăşurat de către Arhiepiscopia Craiovei în mai multe parohii din judeţele Gorj şi Dolj. În cadrul acestei actiivităţi catehetice, părintele Ion Tomescu, slujitor la Biserica ,,Sfinţii apostoli Petru şi Pavel“, a vorbit celor prezenţi despre înţelesul adânc al pătimirilor şi al morţii Mântuitorului Iisus Hristos. Încă de la bun început, trebuie spus faptul că, prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu se numeşte şi Fiul Omului, pentru că ia firea omenească aşa cum este ea, cu trup şi suflet, ca al oricăruia dintre noi, cu toate slăbiciunile(foame, sete, nevoie de linişte, de odihnă ş.a.), afară de păcat. Dacă nu ar fi luat astfel firea omenească, nu ar fi putut să ne mântuiască, fiindcă El nu a murit pentru păcatele Sale, ci pentru păcatele noastre.
Referindu-ne la patimile Domnului, ne putem pune întrebarea cum trebuie înţeleasă suferinţa Lui? Dumnezeu este altfel decât omul. La Dumnezeu nu există afecte(durere, teamă, bucurie, oboseală, foame, sete) şi nici suferinţă. Dacă ar exista acestea, ar mai înceta să fie Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos a avut afecte şi suferinţă numai fiindcă a avut firea omenească ce poartă în sine rănile pacatelor. El a luat firea omenească cu toate suferinţele ei, afară de păcat, tocmai pentru a izbăvi, a salva, a mântui firea omenească din păcat. El a luat firea noastră cu slăbiciunile ei, adică cu trebuinţa de a mânca, de a bea, de a se odihni, cu teama şi cu bucuria sufletului, inclusiv cu putinţa de a suferi durerea şi chiar de a muri. Însă din firea omenească a Mântuitorului Iisus Hristos lipsea ispita spre plăcerea ce duce la păcat. El nu putea păcătui deoarece păcatul este străin de Dumnezeu. Ori El a fost şi Dumnezeu adevărat. Numai fiindcă El nu putea avea păcat personal a putut aduce jertfa de ispăşire către Dumnezeu Tatăl pentru păcatele tuturor oamenilor şi prin sângele Crucii Lui toţi să poată primi mântuirea, până la sfârşitul veacurilor. Pentru acest motiv, Hristos nu a avut plăcearea care duce spre păcat. A luat numai durerea ce provine de pe urmele păcatului. S-a împovărat cu suferinţa noastră ce ne vine din păcat. Prin urmare, atât pătimirea, cât şi moarte, se referă numai la firea omenească a lui Hristos. Răbdând, însă, durerea morţii, ca Unul ce nu avea păcat, El nu putea rămâne sub povara morţii. Ştiut fiind că ,,răsplata păcatului este moartea“(Romani VI, 23), El nu putea fi supus morţii, fiindcă nu a avut păcat. De aceea, tot prin dreptatea lui Dumnezeu, El a călcat cu moarte pe moarte. Jertfa Lui către Dumnezeu Tatăl aduce preţul de răscumpărare pentru păcatele noastre şi astfel împlineşte dreptatea lui Dumnezeu; dar tot potrivit dreptăţii lui Dumnezeu, firea Sa omenească pătimitoare nu a fost lăsată victimă morţii, fiindcă El nu a avut păcat, iar moartea a intrat în lume numai în urma păcatului.
Cum se cuvine să înţelegem acum îngroparea Domnului? Faptul că Simbolul de credinţă(Crezul) spune că Trupul Domnului a fost îngropat vrea să arate că moartea Lui a fost reală şi deplină, El împlinind dreptatea lui Dumnezeu nu numai făcându-Se păcat pentru noi, ci prin moartea Sa ne-a asigurat că a plătit preţul de răscumpărare pentru toţi păcătoşii lumii, de dinaintea Sa şi după El, până la sfârşitul veacurilor. Sfântul apostol Pavel precizează în acest sens că ,,încă păcătoşi fiind noi, Hristos a murit pentru noi“(Romani V, 8). ,,El, Care n-a cunoscut păcat, S-a făcut pentru noi păcat, pentru ca noi să ne facem îndreptăţiţi ai lui Dumnezeu întru El“(II Corinteni 5, 21). Dat fiind faptul că firea omenească este alcătuită din trup şi suflet, ne putem pune întrebarea unde se afla sufletul Domnul în timpul cât Trupul Lui a stat în mormânt? Sfântul părinte Ioan Damaschin spune că ,,sufletul îndumnezeit Se coboară în iad ca, precum a răsărit celor de pe pământ Soarele dreptăţii, tot astfel să lumineze şi celor ce stau sub pământ, în întunericul şi în umbra morţii; că precum a predicat celor de pe pământ …devenind celor credincioşi cauză mântuirii veşnice, iar celor neascultători mustrare pentru necredinţă, tot astfel şi celor din iad“.
Neavând păcat, Hristos nu S-a dus în iad cu sufletul ca să sufere. Numai păcătoşii suferă în iad, datorită fărădelegilor săvârşite în această viaţă pământească, trecătoare. Hristos nu S-a dus în iad nici ca să le propovăduiască celor de acolo Învierea Sa. El S-a dus acolo ca împărat biruitor şi eliberator al tuturor celor care muriseră cu credinţa şi nădejdea venisrii Sale. Coborând în iad, toţi au avut posibilitatea să vadă biruinţa Sa asupra păcatului şi a morţii, fiind Eliberatorul tuturor celor legaţi de acestea. Firea omenească, prin Întrupare, s-a unit cu cea dumnezeiască într-o unitate indisolubilă, formând, aşa cum au stabilit Sfinţii Părinţi ai Bisericii, o singură fire a Logosului întrupat“. Această fire dumnezeiască şi omenească pe care a avut-o Fiul lui Dumnezeu întrupat nu s-a despărţit niciodată. Nici la patimi, nici la moartea trupului. Nu a suferit Dumnezeu, nici firea dumnezeiască, dar Dumnezeirea nedespărţindu-Se de trupul care suferea în timpul jertfei sau care a murit şi a fost îngropat, reprezintă garanţia că Trupul Lui nu putea fi dat morţii, ca stricăciune, ci ca înviere, fiindcă firea dumnezeiască nu putea să moară. Astfel, moartea Lui Iisus prin firea Sa dumnezeiască devine un laborator al Învierii Sale şi al îndumnezeirii firii omeneşti, deopotrivă a trupului şi a sufletului.
Bunul Dumnezu să ne îndrume spre cunoaşterea dreptei credinţe şi spre mântuire! Amin.
Masterand în teologie, Marius Stochiţoiu
