Aşa cum am menţionat anterior, tema aleasă pentru redactarea acestui eseu este legată de «Pictura pe suportul de lemn cu caracteristicile sale», iar, de această dată am să mă opresc asupra pregătirii lemnului pentru pictarea unei icoane bizantine, pentru a explica ceea ce înseamnă suportul pe panoul de lemn. Pentru că recent am pictat o icoană pentru o familie din comuna Drăgoteşti, Gorj, am convingerea că întotdeauna, calitatea suportului de lemn este foarte importantă în realizarea unei icoane bizantine autentice şi calitative.
Adăugător la acestea, suportul este acela care răspunde într-o măsură mai mare de buna conservare a stratului de pictură în timp. Consider că esenţele nerăşinoase sunt de preferat, întrucât ele sunt mai omogene şi permit mai uşor lipirea pânzei, printre acestea numărându-se: chiparosul, platanul, stejarul şi palmierul în ţările mediteraneene; în Rusia şi în ţările balcanice: teiul, mesteacănul, stejarul, frasinul, fagul; în Nord, în ciuda fibrelor sale răşinoase, bradul. Lemnul trebuie să fie foarte uscat. E bine să aibă fibra cât mai dreaptă, astfel încât el va lucra ordonat. Lemnul bun este ales din copaci care erau tăiaţi toamna, de la mijlocul pădurii şi cât mai drepţi. Pentru început, panoul de lemn trebuie aşezat cu sensul fibrei lui orientat vertical. Cel mai bun clei folosit este acela de peşte, dar se folosesc şi cleiuri mai puţin costisitoare, cum ar fi: de piele, de oase, de tâmplărie, etc.
În acest fel, se aplică traversele pentru a împiedica îndoirea lemnului. Dacă lemnul are cuie, e bine să fie scoase, iar, dacă nu pot fi scoase, atunci se bat mai adânc şi deasupra se pune puţin cositor.
Panoul este impregnat cu primul strat de clei – clei de impregnare. Se ia tifonul (pânză fină) se înmoiae în clei, după care se întinde pe panou dinspre centru spre margini, netezind suprafaţa. Pânza a apărut pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, la vechile icoane rareori găsindu-se o pânză între lemn şi grund. Se folosesc ţesături fine, deoarece o pânză groasă aderă mai puţin bine la lemn. Cele mai bune sunt pânza de in, de cânepă şi de bumbac.
Aşadar, se desenează chipul sfântului sau scena religioasă cu creionul sau se poate face decalcarea. După ce desenul este gata, este nevoie să fie incizat, pentru ca după acoperirea lui cu stratul de culoare, să fie vizibile liniile (conturul) desenului.
Pentru că mâine este ziua mea de naştere, iar, în această zi minunată iubesc mult florile şi culorile, cred că alegerea culorilor aparţine pictorului; într-o epocă dată, fiecare pictor îşi avea culorile lui preferate. Culorile trebuie să reziste la lumină, să-şi păstreze strălucirea şi să se combine între ele. De asemenea, trebuie să se fixeze de grund fără a se schimba şi să tolereze substanţele care le fixează. În zilele noastre, pigmenţii se împart în culori minerale şi culori organice. Culorile minerale se găsesc în natură sau sunt produse industriale, fiind compuse din săruri (carbonaţi, cromaţi, silicaţi) sau din diferiţi oxizi de metale.
Culorile organice naturale se găsesc în substanţele vegetale şi animale. Pentru a produce un pigment colorat sub formă de pulbere, se forţează coloranţii naturali să intre în combinaţie cu o substanţă minerală incoloră, procedeu cunoscut încă din Antichitate. Aceste pulberi se numesc «lacuri». Majoritatea culorilor organice se modifică sub influenţa luminii! (VA URMA)
Ana-Maria Alexandra GOGONEA, Licenţiată în arte vizuale, Facultatea de Teologie-Ortodoxă Craiova
