La o caracterizare de ansamblu a reperelor vieţii locuitorilor din satele româneşti se poate face mai mult decât o previziune de mare cuprindere şi de acurateţe descriptivă referitoare la trei domenii fundamentale şi anume: locuirea, veniturile şi consumul populaţiei, pentru a sintetiza în cele din urmă cu ceea ce se doreşte a fi prefigurarea autopercepţiilor care caracterizează specificul populaţiei din rural, prin stabilirea unor tendinţe şi a unor direcţii de intervenţie publică în acest domeniu. Orice motivaţie legată de posibilitatea unei astfel de abordări poate să determine, înainte de toate, ceva mai mult decât necesitatea de a sublinia cu acuitate o problematică deosebit de importantă care priveşte dificultăţile cu care se confruntă populaţia din mediul rural, tocmai pentru a contribui susţinut la schimbarea atitudinii pasive şi chiar a unei atitudini defetiste, parţial considerată neglijentă faţă de sat, mai ales că este necesară mai mult ca oricând, îndreptarea atenţiei autorităţilor către locuitorii satelor, prin iniţierea unor acţiuni hotărâte şi bine orientate de politică publică, prin măsuri mult mai coerente şi prin metode mai eficiente, capabile să determine o ameliorare vizibilă a vieţii oamenilor din mediul rural.
,,Satul meu, cuib de dor….”!
Aşa cum se arată în diferite studii şi statistici de la nivel european, raportată la ţările U.E., România se clasează pe ultimul sau chiar penultimul loc la o serie de indicatori ce reflectă condiţiile de trai ale populaţiei rurale, mai ales că mediul rural cântăreşte greu în balanţa total nefavorabilă şi deloc îmbucurătoare pentru ţara noastră. În aceeaşi ordine de idei, se impune cu necesitate o gestionare mai eficientă a unor situaţii de risc major, chiar de sacrificii la care este mai întotdeauna expusă populaţia de la sate, atunci când se abat calamităţi naturale, secete cumplite şi inundaţii catastrofale cauzate de schimbările climatice şi de fenomenele imprevizibile tot mai numeroase şi mai devastatoare în ultima vreme. Dacă în anul 2018, locuitorii unor sate s-au confruntat cu producerea unor inundaţii apocaliptice, putem aprecia că au fost şi alţi ani în care oamenii s-au confruntat cu seceta pustiitoare de o vară întreagă, motiv pentru care situaţia populaţiei din satele româneşti, aproximativ jumătate din populaţia întregii ţări a avut mult de suferit, fiind vorba în jur de peste zece milioane de persoane, estimate procentual la aproape 47% dintre aproape 21,7 milioane care erau recenzate chiar în luna martie 2002. La sate se află aproape 44% din totalitatea gospodăriilor populaţiei din ţara noastră, mai ales că în cea mai mare parte a lor se bazează pe cultivarea terenurilor agricole sau pe creşterea animalelor, un lucru important care contribuie la caracterizarea mediului rural ca fiind un teritoriu sau un cadru corespunzător de locuire şi de activitate lucrativă în situaţii corespunzătoare mediului natural autentic, deci, un spaţiu deschis, în mare parte deosebit de spaţiul construit, specific urban. De aceea, satul propriu-zis priveşte cultivarea sezonieră a pământului, de fapt, valorificarea corespunzătoare a diferitelor resurse ale solului şi ale zăcămintelor subsolului, în special pentru faptul că de foarte multe ori se vorbeşte despre anumite elemente specifice care diferenţiază condiţiile de viaţă şi formele de activitate ce caracterizează fiecare colectivitate rurală din zona de câmpie, din zona de deal sau din zona de munte. Cu alte cuvinte, se poate spune că rămânerea în urmă a oamenilor satului, deci a mediului rural în general, se referă la o etiologie complexă în plan istoric şi social. În societăţile evaluate, însă, o relativă cosubstanţialitate între sat şi oraş în legătură cu condiţiile de locuit se referă la o arie extrem de largă şi de cuprinzătoare de aspecte comune, astfel încât imaginea conservatoare şi tradiţională a mediului rural, ca un spaţiu subdezvoltat şi mult rămas în urmă, îşi pierde relevanţa.. Pe lângă acest lucru, multe regiuni mai avansate din rural sunt dotate cu utilităţile necesare unui standard ridicat de viaţă, comparabil cu acela din mediul urban, chiar dacă aceste situaţii fericite pot fi caracterizate ca fiind expresia unor mici excepţii fericite. Desigur, situaţiile de confort sporit sunt o excepţie pentru mediul rural din ţara noastră, mai ales dacă ne gândim la vilele somptuoase de la marginea marilor oraşe, aşa-numitele periferii de lux în care strălucesc vilele parveniţilor şi ale celor care îşi etalează grandomania averilor lor. În anul 2002, în ţara noastră erau declarate oficial 2689 de comune, iar peste un an erau cu 25 mai multe, fiind vorba despre 2714 comune, cuprinzând aproximativ 13.000 de cătune şi sate, aşa cum inserează Anuarul Statistic al României, INS, 2004. Dincolo de anumite caracteristici ale populaţiei rurale din ţara noastră, merită precizat faptul că în perioada ultimelor decenii ale secolului trecut s-a produs o migraţie considerbilă a populaţiei dinspre rural şi din domeniul activităţilor agricole către oraşele marcate de ample activităţi industriale, lucru care a destructurat dispunerea pe grupe de vârstă a populaţiei, mai ales că după anul 1990, acest proces de mişcare a populaţiei pare a se fi redus la un moment dat, manifestându-se în anumute cazuri migraţia inversă, din sectorul industrial cu profil urban către agricultură şi către locuirea în mediul rural. Acest lucru s-a produs în momentul când s-a înregistrat o diminuare a resurselor de muncă interne, prin migraţia masivă a populaţiei româneşti în alte ţări. În acest fel, dacă la începutul acestui deceniu în care ne aflăm, populaţia urbană de până la vârsta de 15 ani se cifra la 14,3% din totalul populaţiei, în acelaşi timp, în mediul rural era de 18,4%, iar aproximativ la aceeaşi valoare se cifra şi populaţia de peste 65 ani, faţă de 11,3% cât reprezintă aceeaşi cohortă demografică în mediul de viaţă urban. Prin ceea ce statisticile se referă la populaţia activă din rural, putem spune că aceasta reprezintă numai 3,9 milioane de persoane, deci, aproximativ 38% din totalul populaţiei, dintre care se apreciază că 3,5 milioane, reprezintă, în procente, cam 34% din total. Aceasta era situaţia care prezenta populaţia ocupată la data ultimei recenzări din luna martie 2002. În aceeaşi lună martie 2002, populaţia ocupată din mediul rural se dovedea a fi numericeşte inferioară populaţiei ocupate din lunile de vară ale anilor anteriori. Şi în această situaţie, în comparaţie cu totalul populaţiei active cu vârsta cuprinsă între 15-64 de ani, volumul populaţiei ocupate s-a dovedit superior în mediul rural, în comparaţie cu mediul urban, de cele mai multe ori accentuându-se faptul că pentru fiecare situaţie luată în parte, poate să se ajungă de multe ori şi la o mărire a procentului de ocupare a populaţiei, cu deosebire prin acele instruiri pentru programe de lucru cu termen redus, considerate mai flexibile şi mai adecvate unor perioade mai scurte de timp. Aceleaşi date statistice relevă faptul că în sectoarele agricole specifice mediului sătesc, predomină ocuparea slabă şi incompletă a forţei de muncă, datorită faptului că în perioada iernii, munca în agricultură este ca şi inexistentă, de o pretinsă productivitate a muncii nici nu poate fi vorba, mai ales că această pliere a factorului ocupaţional pe existenţa unei activităţi predominant sezoniere şi în spaţiu mai deschis presupune şi un anumit nivel apreciabil de dependenţă de gradul de dotare tehnică a godpodăriilor populaţiei, coroborat cu inexistenţa dotărilor necesare efectuării diferitelor lucrări de investiţii. În momentul în care se constată că mare parte dintre salariaţii consemnaţi cu domiciliul în mediul rural, desfăşurau activităţi în unităţile industriale din oraşe, se poate deduce foarte uşor faptul că activităţile agricole în gospodăriile proprii sunt acelea care se dovedesc a fi preponderente în mediul sătesc.
,,Satul meu, gură de rai…”!
În diferite cazuri mai mult sau mai puţin edificatoare, modalităţile de implicare într-o activitate lucrativă la nivelul unei comunităţi mai restrânse sau chiar la nivelul unei comune se însumează pe criterii de competenţă sau de preocupare activă, dar, cu toate acestea, precaritatea condiţiilor de viaţă şi lipsurile de tot felul apasă considerabil asupra condiţiei omului din rural, cu un impact hotărâtor asupra cadrului de locuire şi de stabilitate pentru populaţie, fiindcă în ultimă instanţă, omul depinde mai mult de relaţia cu ceilalţi oameni, de relaţiile de rudenie sau cele de vecinătate. Sunt nenumărate oprelişti şi chiar frustrări care privesc lipsa de instrucţie şcolară a unor persoane, imposibilitatea de a se deplasa în altă localitate pentru o activitate de bază, cât şi imposibilitatea sau neputinţa de a se stabili în mediul urban pentru o activitate mai sigură. Sunt nenumărate situaţiile când apar soluţii neaşteptate în angajarea într-o activitate a locuitorului din rural, nu numai în activităţi agricole, dar şi în cele de prestări servicii, deoarece opţiunea pentru o anumită ocupaţie sau pentru un anumit loc de muncă se dovedeşte a fi o cerinţă dincolo de constrângerile venite din afară sau chiar de anumite dorinţe autoimpuse. Ca elemente relevante ar putea fi subliniate problemele dificile de viaţă ale locuitorilor de la sate, un lucru care se reflectă pregnant şi în speranţa scăzută de viaţă a unor persoane rămase singure, chiar durata de viaţă medie ceva mai scăzută decât la oraşe, chiar cu anumite diferenţieri pe sexe şi pe aspecte care definesc ceea ce numim condiţia socială a oamenilor. Spre exemplu, dacă la începutul acestui secol şi mileniu, durata medie de viaţă în ţara noastră a fost de 71,01 ani, considerată ca fiind sub nivelul celei din ţările mai dezvoltate, cu toate că se poate vorbi de o creştere nesemnificativă în comparaţie cu anii anteriori, ajungând în mediul rural, în ultima perioadă, la 71,8 ani în urban şi la 70,08 ani în rural, cifrele estimate se referă cu claritate la 66,4 ani la persoanele de sex bărbătesc şi la 74,1 ani la persoanele de sex femeiesc, uşor deosebite de vârstele de 68,2 ani la bărbaţi şi de 75,4 ani la femei în mediul urban. E foarte important să mai precizăm că un recent studiu consacrat mediului rural, după anul 2010, subliniază faptul că izolarea localităţilor din cauza fenomenelor meteorologice deosebit de intense în anumite locuri şi cu efecte distructive asupra unor localităţi rurale, datorită drumurilor impracticabile pentru autovehicule în anotimpul ploios, mai ales datorită secării neaşteptate a izvoarelor de apă potabilă în perioada de vară şi cu sezon uscat, se pare că toate acestea creează situaţii care demonstrează că depopularea este şi un tablou complicat al nivelului de trai scăzut. În condiţiile crizei pandemice şi a spectrului războiului din Ucraina, se poate spune că oricând şi oriunde, ceea ce constituie identitatea naţională şi specificul unui popor, nu se depopulează niciodată, fiindcă reprezintă mereu un dat istoric, o salbă de însuşiri înnăscute, specifice şi nelipsite unei anumite comunităţi etnice care a fost şi rămâne satul, iar dincolo de fruntariile vremii, identitatea naţională nu se lipeşte ca o etichetă sau ca o firmă de publicitate de către mai marii lumii la un anumit moment dat, nici nu se desfiinţează de către vreo organizaţie ocultă care se pretinde a avea un fel de vocaţie universală şi globalistă, ci, reprezintă o certitudine care se cristalizează în timp şi prin evenimente istorice concrete. Prin toate resorturile sale, satul românesc este expresia cea mai înaltă a identităţii naţionale şi rămâne vatra care cuprinde poporul aşezat în matca sa pentru totdeauna, fiind rezultatul unui îndelungat şi frământat proces istoric ce are ca temeluire durabilă unitatea de limbă, identitatea de teritoriu şi de spaţiu geografic, desigur, comuniunea de viaţă economică, poate şi cosubstanţialitatea de factură psihică, simbioza reperelor de cultură care se exprimă în conştiinţa nealterată a originii comune şi în sentimentul trainic şi indelebil al apartenenţei prin veacuri la una şi aceeaşi naţiune pe care oamenii o păstrează nealterată în conştiinţa lor vie.
Profesor dr. Vasile GOGONEA
