În cea de-a cincea săptămână a Postului Mare al Învierii Domnului, vom continua cu atenţie sporită să facem unele consideraţii raţional-teologice asupra modului în care se afirmă puterea de argumentare a unui sfânt cu har dumnezeiesc, pentru a explica esenţa «DUMNEZEULUI-LOGOS» în viziunea Sfântului Chiril al Alexandriei şi mai ales pentru a pune în evidenţă simbioza modului în care se unesc natura divină şi persoana Dumnezeului-Fiu, într.o entitate definitorie a ceea ce înseamnă pentru noi toţi Atotputernicia Lui Dumnezeu! De aceea, trebuie să avem curajul deschis şi nădejdea smerită de a fi ai lui Hristos tot timpul, nu numai la Biserică sau nu numai în intimitatea noastră, pentru că nu putem să fim doar creştini autosuficienţi de tipul fariseului, lăudăroşi pentru meritele noastre, deoartece Sfânta Cruce ne heamă să fim aceiaşi mereu şi în toate privinţele, cu sufletul smerit şi cu trupul curat, atât în ascuns, cât şi la arătare, deschişi în gânduri şi în limbaj, tranşanţi şi decişi în preocupările cotidiene, deoarece prin toate alegerile noastre, mari sau mici, Îl putem mărturisi şi alege pe Mântuitorul Hristos Cel Înviat, sau, dimpotrivă, ne ruşinăm şi ne lepădăm de El, de teamă că sunt mai categorice şi mai lămuritoare cele lumeşti în care predomină minciuna şi manipularea prin mass-media subvenţionată de cei slujitori lui Mamona! Din păcate, mai ales în ultima perioadă ne silim tot mai tare să avem bucate pentru stomac, nu să fim ai Lui Dumnezeu. Cei săraci, în chipul cărora se ascunde Domnul Însuși, aşteaptă milostenie şi iubire, unii întrebându-se cu spaimă în suflet, că nu ai ce e să faci fără avere urmând un sărac prin definire imediată! Sfântul Chiril al Alexandriei ne demonstrează că un om pe care-l abordezi cu niște cuvinte ce i se potrivesc numai lui Dumnezeu și care renunță și la acestea, pare un om greu de înţeles, doar pentru că Iisus Hristos îi cere de fapt să iasă din auto-idolatrie și din idolatrizarea stării sale de bine. Boala autosuficienței se arată a fi întărită de o oarecare bunăstare care dă senzația fericirii, ănsă, Mântuitorul Hristos propune opusul acestei minciuni acceptate drept normalitate, deoarece, privind cu atenţie în jurul nostru, vom vedea că, în fapt, nu s-a schimbat nimic în abordarea umană a naturii divine a omului trăitor în primele decenii ale mileniului al treilea creştin!
Autoritatea şi forţa de argumentare a Sfântului Chiril s-au dovedit întotdeauna decisive!
Prin urmare, natura divină nu ar putea deveni pătimitoare, aceasta însemnând o schimbare de optică, din moment ce «Dumnezeirea nu va fi vreodată expusă pierderii stabilităţii proprii sub impulsul încercărilor» de tot felul, iar, de aici deducem că «Logosul», ca Raţiune personală, ca subiect al gândirii iubitoare, ipostaziază în Sine natura umană, având ca finalitate o realizare personală umană cu vocaţie înălţătoare! Pare un fel de prejudecată a teologilor moderni şi postmoderni ca terminologia «hristologică» actuală a Bisericii să fie aplicată oarecum forţat şi textelor Sfântului Chiril, cu atât mai mult cu cât se dovedeşte tot mai evident faptul că aceiaşi termeni folosiţi de către Sf. Chiril şi atât de vehiculaţi în limbajul teologic modern sunt departe de a fi identici. Chiar dacă noi vom înţelege astăzi acest «fisis» ca însemnând «natura» sau «usia», să nu uităm că Sf. Chiril, chiar dacă folosea uneori şi termenul de «fisis» într-o asemenea accepţiune proprie, el îi conferea şi anumite nuanţe de interpretare, mai ales că atunci când se referea la sensurile de «ipostasis-prosopon» sau persoană, cum se pare că este cazul în tema pe care o discutăm, termenii utilizaţi nu sunt nicidecum identici. Dacă pornim de la premisa că, într-adevăr, unele expresii ale Sf. Chiril al Alexandriei au generat unele ambiguităţi de interpretare, credem că acest lucru poate fi motivat de două aspecte distincte: pe de o parte, ne referim la faptul că perioada complexă în care şi-a scris opera Patriarhul Chiril o putem considera de asidue căutări intense ale unor concepte corespunzătoare şi chiar adecvate pentru elaborarea dogmelor ortodoxe, iar, pe de altă parte, în clarificările ulterioare, acesta explica într-un sens perfect ortodox nuanţele de interpretare teologico-mistică a conceptului de Dumnezeu-Logos, mai ales că în privinţa operei pe care ne-a lăsat-o ca moştenire, Sf. Chiril s-a dovedit şi un autor fecund care a ilustrat cu măiestrie aproape toate genurile literaturii patristice, într-un stil de o precizie remarcabilă! Opera sa teologică şi «hristologia» sa, în special, au accente biblice, pe parcursul scrierilor sale recurgând adesea la citate din Sfânta Scriptură şi excelând prin expresii tradiţionale de forma: «după cum au zis şi Sfinţii Părinţi» sau «ataşati părerii Părinţilor», ceea ce înseamnă că autoritatea şi forţa de argumentare a Sfântului Chiril al Alexandriei, alături de cea a Sfântului Atanasie cel Mare, s-au dovedit decisive în definirea credinţei creştine ortodoxe. O privire atentă a scrierilor Sfântului Chiril al Alexandriei conduce la concluzia pertinentă că Patriarhul nu s-a luptat numai cu erezia reprezentată la vremea respectivă de Nestorie, dar a înfruntat şi curentele care încercau să minimalizeze profunzimea misterului de nepătruns al întrupării Domnului. Dat fiind că este considerat ultimul mare reprezentant al strălucitei Şcoli Alexandrine, Sf. Chiril avea în vedere, cu deosebire, divinul din Persoana Domnului Iisus Hristos, fără a diminua latura Sa umană, chiar făcând o paralelă bazată pe legătura organică între Per¬soana şi opera Mântuitorului Iisus Hristos. Contrar tendinţelor care configurau un Hristos conceptual, un fel de «universalia nomina», împărţit între două naturi diferite, cu un «prosopon» artificial construit de dragul păstrării sistemului, tocmai acestui Hristos determinat pe principii filosofice speculative, Sfântul Chiril îi opunea pe Hristos Cel Unul, Singurul ade¬vărat, pe Hristosul care întemeiază credinţa noastră. Atunci când vorbim de ,,O singură fire întrupată în Dumnezeu-Logosul”, de fapt, avem în vedere o singură fire întrupată a Cuvântului Lui Dumnezeu, cea care semnifică un singur «ipostas», o singură ,,Persoană a Cuvântului întrupat”, cea care uneşte în sine în chip neîmpărţit şi nedespărţit Logosul, împreună cu Dumnezeirea şi cu umanitatea desăvârşită şi împlinitoare.
Dumnezeu-Logos care uneşte natura şi persoana într-o entitate definitorie!
Credem că în acest sens, nu mai este suficient să afirmăm că acel «fisis» invocat de către Sf. Chiril ar mai înseamna «persoană» sau «ipostas», mai ales că în accepţiunea modernă şi în termenii actuali, conceptual vorbind, termenul de «fisis» din viziunea chiriliană înseamnă «fiinţă», dar nu în înţelesul de esenţă sau de natură de sine stătătoare, ci în sensul de natură esenţializată, în înţelesul de «existenţă» lăuntrică, aceasta având calitatea de a fi o realitate a divinului umanizat, ca un liant care uneşte natura umană cu natura divină, ambele fiind reprezentate în acelaşi timp de acelaşi ipostas. De fapt, ce trebuie să înţelegem noi de aici? Că avem de-a face cu o singură fire, cu o singură realitate, un singur mod de existenţă, că avem acel Dumnezeu-Logos care uneşte natura şi persoana într-o singură entitate definitorie care există din veşnicie ca o a doua Persoană a Sfintei Treimi, dar care, la un moment dat, va deveni ,,întrupare”, constituind pe mai departe o singură realitate şi nu două realităţi care pot fi diferenţiate. Această unică realitate nu înseamnă nicidecum doar ,,o realitate a fiinţării” şi a detaşării de natura ei, care ar putea implica sensul singularităţii sau al unicităţii, ci, mai degrabă înseamnă şi realitatea unui mod specific de existenţă, mai ales că termenul de ,,fisis” uneşte în persoana Logosului cele două naturi, divină şi umană, coagulate într-un singur mod de existenţă, când ambele naturi nu pot exista decât prin această ,,persoană”, dar fără să le confunde într-un amalgam conceptual sau să le schimbe fundamental înţelesul. Premisa care susţine argumentul de la care porneşte Sf. Chiril al Alexandriei o constituie aceea că Iisus Hristos este un singur ipostas sau persoană, având două firi: dumnezeiască şi omenească, numai că noţiunea de ,,persoană” presupune o anumită relaţie biunivocă. Astfel, vedem că «Logosul» se relaţionează de la Fiu la Tatăl din veşnicie, dar printr-o naştere care nu încetează niciodată de a fi legată de Dumnezeu. Persoana sau ipostasul «Logosului» din Treime îşi asumă în timp şi relaţia cu umanitatea prin întrupare, nedevenind o altă persoană sau ipostas, ci raportând Persoana Sa la Fecioara Maria, apoi la umanitate, ucenici, poporul iudeu şi toate acestea la mediul de viaţă creat. Iisus Hristos nu poate să existe ca o altă persoană prin Fecioara Maria, aşa cum se întâmplă cu oamenii obişnuiţi, ci, îşi are existenţa personală în relaţia cu Tatăl, devenind om prin Fecioara şi rămânând în acelaşi timp Dumnezeu! În acest fel, totul este săvârşit de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, iar din această perspectivă, Sfântul Chiril al Alexandriei ne demonstrează că Hristos are afectele firii umane: creşte, îi este foame, suferă de sete, de oboseală, somn, bucurie, întristare, suferinţă, dar, fără afectele păcătoase. Prin urmare, firea omenească nu este în totalitate nimicită, ci asumată, astfel încât sufletul are o cunoaştere umană, căci Fiul ,,creştea şi se întărea cu duhul”! Hotărât lucru, mântuirea realizată de Iisus Hristos înseamnă eliberarea omului din robia păcatului originar şi a morţii apăsate de povara păcatului, iar ceea ce se doreşte a fi refacerea ontologică a firii umane deteriorate prin păcat şi readucerea ei la «frumuseţea cea dintâi», restabilindu-se astfel comuniunea cu Dumnezeu, poate să confirme opinia Sf. Chiril, deoarece, păcatul strămoşesc a atras după sine ruperea legăturii harice între Dumnezeu şi om, iar consecinţele neascultării au adus asupra omului vina şi pedepsele veşnice pentru păcat! Să mai reţinem că Hristos este numit, nu de puţine ori, «Fiul lui Dumnezeu» sau «Cuvântul cel născut din Dumnezeu Tatăl», care s-a întrupat, iar prin aceasta se confirmă aserţiunea că «Hristos Însuşi, îşi declară în faţa iudeilor vechimea îndepărtată a propriei sale existenţe»! De asemenea, Sf. Chiril mai afirmă următoarele: «Cuvântul s-a făcut trup, a suportat preţioasa cruce, a murit şi a înviat», pentru a dezvolta ideea că Fiul s-a născut din Fecioară: «Fiul Unul-Născut, cel împreună-veşnic cu Tatăl şi anterior tuturor veacurilor, s-a făcut om în ultimele momente ale veacului, s-a născut din femeie şi a fost rânduit Fiu» pentru că a fost numit şi Întâiul-Născut «între mulţi fraţi»! În concluzie, şi din perspectiva gândirii teologice a Sfântului Chiril al Alexandriei, viaţa veşnică există şi toţi cred că omul nu este asemenea animalului care piere, iar după ce trupul i se descompune, nu mai rămâne nimic din fiinţa lui. Omul are suflet nemuritor, trăieşte veşnic, pentru că şi anticii credeau lucrul acesta, aşa cum au crezut şi strămoşii noştri, şi bunicile noastre. Credeau toţi şi o semnau cu amândouă mâinile lor, nu doar cu cerneală, ci cu sângele lor sfânt şi jertfelnic, aşa cum se spune în ultimele cuvinte din Simbolul de Credinţă: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin”(art. 11 şi 12).
Profesor dr. Vasile GOGONEA
