Argument pentru o crestomație extrașcolară de lecturi literare

1266

Articolul de față reprezintă o recomandare pentru elevii și cadrele didactice, aflate în ciclurile primar și gimnazial. Ca specialiști în domeniu am confruntat conținutul conferinței lui P.P. Popeangă de la anul 1920, și am constatat că nimic din substanța lui științifică și pedagogică nu-i perimat.
Ba, mai mult, textul, pe care îl restituim, pe lângă modelul pledoariant, plusează și în direcția unor soluții inovatoare salutare și necesare.
Ca atare P.P.Popeangă, învățător interbelic de „școală tradițională”, în virtutea căreia meseria de dascăl nu-i o profesie obișnuită, ci una aureolată de o credință, de o abnegație, de un sacrificiu pe altarul Instruirii și Educării sănătoase la minte, la trup, la suflet și la comportament moral, în concordanță cu imperativele unei moșteniri impertubabile în numele triadei bine – adevăr – frumos, militează pentru o „crestomație” cu lectura extrașcolară (adică obligatorie și suplimentară) redactată de adevărații savanți, cercetători și scriitori abilitați și polivalenți.
Prof. Dan Gr. Pupăză, Prof.univ. dr. Ion Popescu-Brădiceni, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Popeangă Metodica

Care ar fi mijlocul de a interesa pe elevii școalei primare la mişcarea literară corespunzătoare vârstei lor?
.
P. P. Popeangă învăţător, Lelești—Gorj. 25 August, 1920

Cartea de citire introdusă în şcoalele noastre primare trebuie să rămână singura carte care să servească copiilor pentru citit? Timpul şcolar permite introducerea unnei alte cărţi sau e necesară cetirea extraşcolară însă controlată? Cum şi cu ce material s’ar putea introduce cetirea extraşcolară.
(idei dintr’o conferinţă ţinută la cercul cultural)

Unul din slabele rezultate date de şcoala noastră pri¬mară este dezinteresarea aproape completă ce-o arată ele¬vii şi cu atât mai mult absolvenţii învăţământului elemen¬tar față de lectură şi de mişcarea literară corespunzătoare vârstei lor. Faptul acesta trebuie să preocupe în mod cu totul serios pe cei ce lucrează în şcoală, cum şi pe acei ce au ajuns la convingerea că numai prin şcoală se poate mântui şi înălţa un popor. S’a zis într’o glumă — foarte înţeleaptă de altfel—că gradul de civilizaţie a unui popor se cunoaşte după cantitatea de săpun ce întrebuinţează. Printr’o asociaţie de idei, raportez aceasta la ceeace ne-a lăsat scris în nişte însemnări ale sale subtilul nostru literat, Em. Gârleanu: «Dacă vrei să afli cât de temeinică e înaintarea unui popor, ia-i de-i cercetează abecedarele. Acolo vei găsi seminţa recoltelor trecute şi-ţi vei da seama astfel în ce pământ vor germina cele viitoare».
Călăuzit de aceasta, voi examina în ce grad se poate desvolta iubirea de cetit în şcoala noastră primară, pornind dela abecedarul de partea a II-a (el fiind prima carte de lectură) şi până la cartea de cetire a ultimului an şcolar. După ce copilul a obişnuit cunoaşterea literelor şi priceperea gândirilor exprimate în propoziţiuni, îl trecem la partea a II-a a abecedarului, unde pe lângă exerciţiul de cetire şi exprimare, trebuie să-i formăm gustul şi entuziasmul pentru frumos, să-l deprindem a simţi.
Alcătuirea abecedarelor noastre (în cea mai mare parte) cu proza lor searbădă, uscată, fără pic de imagine, fără strop de viaţa, cu fraze neobişnuit de lungi pentru copilaşi, cari abia închiagă o propoziţiune, în mod firesc a ajuns să nu deş¬tepte aproape nimic în sufletul copiilor, lăsându-i într’o mare indiferenţă pentru cetire, indiferenţă observată la şcolarii noştri, cari pe timpul vacanţei, nu mai cetesc un rând măcar. Din tot abecedarul de partea a II- a nu se câştigă mai nimic, decât o citire repede, fără nuanţare, fără simţire. Urmează apoi, în ceilalţi ani de curs, cărţile de cetire, cari trebuie să fie «tezaurul spiritual al poporului nostru» şi «centrul întregului învăţământ» cum a subliniat aşa de logic răposatul profesor Gr. Patriciu. Ar trebui dar ca prin alcătuirea lor, cărţile de cetire să mişte sufletele elevilor spre frumos, bine şi adevăr, să aprindă imaginaţia, să încălzească inima pentru comoara de frumuseţi a limbii şi a bunurilor noastre literare, să deştepte interes viu pentru tot ce-a zămislit geniul românesc în literatura noastră şi, mai presus de toate, să ţie veşnic trează acea năzuinţă neînfrânată de a se menţine cât mai intim contactul cu cartea, atât în şcoală cât şi după şcoală.
Ce sunt manualele noaste de cetire? O îngrămădire dezordonată de bucăţi fără gust, fără viaţă şi ceeace e mai trist însăşi limba noastră «de cronici şi cazanii», stâlcită ca vai de ea, neţinându se seama că «limba nu e un product artificial, creeat de ştiinţa gramaticilor şi filologilor, ori de pedantismul şcoalelor şi academiilor; ea nu cunoaşte alt izvor de inspiraţie decât sufletul poporului, care-i dă viaţă». (I. Botez. Aspecte din civilizaţia engleză). Şi cât de mult păcătuesc manualele noastre de lectură în privinţa limbei, întrebuinţând fel de fel de neologisme, construcţii şubrede de fraze, frământări schiloade de pro¬poziţiuni! În privinţa alegerii materialului, nepăsarea e şi mai condamnabilă.
Rar de tot—strecurată prin cine ştie ce împrejurare – se află câte o bucată desăvârşită ca valoare literară, ca fond psihologic şi cu întrebuinţarea cinstită a limbii, cum ar fi «Puiul» de Brătescu Voineşti, «Stejarul din Borzeşti» de N. Gane, «Moş Ion Roată» de I. Creangă, (cetirea d-lor Spulbereanu şi Tudoran). Din cercetarea manualelor de cetire, la cea mai mare parte din ele, îţi faci convingerea că autorul a fost preocupat numai să fie «conform cu programa în vigoare», nu să se ostenească a spicui tot ce avem mai ales şi adaptat sufletului copilăresc, din toată literatura noastră, cum zice iarăşi Gârleanu, referindu-se la cărţile de cetire: «Ele ar trebui alcătuite de cei mai dăruiţi sufleteşte dintre profesori, de cei mai mari poeţi şi prozatori ai Neamului şi ai vremii. În cărţişoarele acestea trebuie sinceritate şi mai ales căldură. Sufletului tânăr căldură şi îndemn voios îi trebuie. Pe ramura aceasta fragedă altoiţi virtuţile care vor rodi mâne, nu lipiţi bureţii treptelor formale. Numai aşa vor înţelege copiii că într’adevăr cartea de cetire e un bun prieten, un sfătuitor în¬ţelept de care trebuie să asculţi»… şi continuă astfel mai depnrle ajungând la concluzia că entuziasmul pentru carte «a fost ucis prin chipul sec şi lipsit de mlădiere» cu care au fost alcătuite cărţile de cetire.
Aceste cuvinte arată, destul de elocvent, neputinţa cărţilor de cetire actuale de a deştepta interesul şcolarilor noştri pentru cetit şi ca urmare lipsa îndemnului de a se entuziasma de literatura corespunzătoare vârstei şi priceperii lor. Alături de această cauză mai concură şi altele la amorţirea gustului de cetit, formalismul sec şi stupid al multor dascăli, care prin felul lor de procedare încătuşează sufletul elevilor într’un cerc îngust de simţire, mediul în care se desvoltă copiii, unde afară de somaţia birului şi a prestaţiei nu se mai află altă hârtie scrisă, lipsa unei literaturi proprii copiilor, lipsa de atenţie a celor în drept pentru organizarea şcoalei primare, programa analitică, etc. etc. Mijloacele pria care s’ar putea deştepta gustul de cetit la copii şi interesul pentru literatura corespunzătoare vârstei ar fi: o alcătuire sinceră şi măestrită a manualelor de cetire făcută de cei mai înzestraţi sufleteşte dintre profesorii şi oamenii noştri de litere, o spicuire inteligentă din scrierile lui Creangă, Pann, Ispirescu, Coşbuc, Sadoveanu, etc. şi mai ales literatura poporană unde abundă spiritul şi înţelepciunea poporului nostru şi unde limba e curată şi limpede ca isvorul; mai puţin formalism în tratarea lecţiilor, lăsând astfel slobodă închipuirea elevilor; cât mai dese compoziţii libere cu chipul acesta şcolarii căpătând putinţa de a-şi exprima simţirile în chip natural; (exemplul d-lui prof. I. Nisipeanu, «Pentru inima copiilor») şi în sfârşit autoritatea şcolară superioară, prin mijloacele sale să caute a interesă pe scriitorii neamului nostru pentru sufletele copiilor noştri, creindu-se şi la noi ca aiurea o literatură a copiilor, cum a făcut un Edmondo de Amicis, Twain, Andersen, Selma Lagerlof, Tolstoi, etc.
Prin aceste mijloace cred că s’ar ajunge a deştepta în sufletele copiilor noştri dragostea şi interesul pentru cetit şi pentru descoperirea frumosului din cărţi şi din popor, li s’ar forma imaginaţia şi îmbogăţi memoria, se vor entuziasma de literatura cea bună, vor deveni răspânditorii şi păstrătorii unui Creangă, Pan, Eminescu, Coşbuc, etc… iar mai curând sau mai târziu în casa sătenilor noştri nu va mai fi «Micul dor», «Cele 12 Vineri», «Vămile văzduhului» şi alte cărţi rătăcite şi pornografe, ci cartea povestitorului din Humuleşti, ori a isteţului Pan, mutându-se «Moş Alb» cu şezătoarea sa, în tot locul.
Vine acum a doua întrebare: Cartea de cetire introdusă în şcoala noastră primară trebuie să rămănă singura carte de lectură? Dacă cartea de cetire ar fi alcătuită în aşa fel ca să deştepte interes, să aţâţe mereu dorinţa copilului pentru cetire şi după anii de şcoală, se înţelege că ea ar putea rămâne singura carte de lectură, întrucât ar reuşi să apropie pe copii de mişcarea literară. În forma ei actuală, fiind departe în ajungerea acestui scop, e absolută nevoie de o pregătire sufletească a elevilor făcută prin mijloace ca acelea de a face în clasă cu copiii, lectură din diferite scrieri literare pe înţelesul lor, multe compoziţii libere şi variate, povestiri auzite din popor, cântece şi zicale şi apoi cetirea extraşcolară din cărţi bine alese şi apoi sincer şi serios controlată. Această cetire să se întrebuin¬ţeze în ultima clasă a învăţământului primar şi neapărat în cel complimentar, care nădăjduim că pe viitor nu va mai fi o ficţiune. Cetirea extraşcolară necontrolată n’aduce niciun folos. M’am convins de aceasta la elevii mei din cursul complimentar cari ceteau superficial sau nu ceteau de loc cărţile ce le dădeam acasă. Ei au cerut cu râvnă şi interes să cetească, numai după ce, timp de două luni, efectuasem împreună lectură simţită din Creangă, Dulfu, Coşbuc… etc.
Conchid dar că nu-i suficientă numai lectura făcută din manualele de cetire şi că se impune o cetire extraşcolară în ultimii ani ai învăţământului primar şi în cursul complimentar, cetire serios controlată şi îndrumată, dar care să urmeze numai după ce li s’a făcut copiilor o pregătire sufletească prin lectură aleasă şi gustată în clasă sub îndemnul şi privegherea învăţătorului lor.
Se pune ultima întrebare? «Cum şi cu ce material se poate introduce cetirea extraşcolară ?» Evident, o lectură proprie copiilor nu avem. Totuşi, spicuindu-se cu multă sinceritate şi dragoste de un maestru al literelor noastre si profund cunoscător şi iubitor al copiilor, scrierile literaţilor noştri, s’ar putea alcătui o crestomaţie cu tot ce este mai bun şi mai potrivit în acest sens. Această crestomaţie ar putea fi pusă cu succes în mâinile, şcolarilor noştri din ultimii ani ai şcoalei, având-o mai târziu, când nu vor mai fi la şcoală, cartea care să ţină veşnic aprinsă dragostea de frumos.
Casa şcoalelor prin actuala sa formă de organizaţie (secţia culturii poporului) ar putea să însărcineze pe literaţii noştri cu alcătuirea unor cărţulii (în forma celor scoase de maestrul Vlahuţă), spicuite din literatura cultă sau din cea poporală şi răspândite apoi în popor, pe un preţ foarte eftin şi chiar gratuit. Să se interzică cu cea mai mare stricteţă vânzarea cărţilor otrăvitoare de suflet dela negustorii ambulanţi, înlocuindu se cu cele de mai sus.
A se mai precupeţi şi în viitor banul pentru cultura poporului şi a şovăi încă în organizarea temeinică a şcoalei noastre primare, însemnează a nu pricepe încă rostul ce-l avem ca popor şi a ne găti cu un ceas mai de vreme osânda. Colegii, cari au de adăogat sau de şters ceva din acest rezumat, să-şi spuie limpede părerea, fiindcă răspunderea de mersul culturii în poporul nostru, întâiu asupra noastră se aruncă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here