Suntem la începutul Postului cel Mare al Praznicului Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi poate că este cel mai fericit prilej de a sta de vorbă cu LUMINA LUMII, pentru a desluşi mai bine şi cu mai multă aplecare, câte ceva din mesajul Lui Dumnezeu pentru poporul român şi pentru ceea ce poate să fie viitorul său, în aceste momente de cumpănă şi de grea încercare pentru toată suflarea românească de pretutindeni! De aceea, poate că e mai bine să începem cu începutul, cu evocarea istoricităţii POPORULUI ALES, din rândul căruia a răsărit Speranţa de salvare a omenirii! Se ştie că timp de peste o mie de ani, poporul iudeu aşteptase venirea Mântuitorului, iar, de acest moment îşi legase toate speranţele cele mai strălucite! În cântece de profeţie în slujba templului şi în rugăciunea de acasă, iudeii aşezaseră numele Lui, dar, cu toate acestea la venire Sa, ei nu L-au cunoscut îndeajuns şi au ajuns la îndemnul fariseilor până la răstignirea Sa! Iubitul cerului era pentru ei ca un lăstar de viaţă veşnică ce iese dintr-un pământ uscat, fiindcă ei considerau că n-avea nici frunze şi nici strălucire, fiindcă n-au văzut în El frumuseţea pe care să-L dorească! Dar, cu toate acestea, Dumnezeu alesese pe oamenii lui Israel şi îi chemase ca să păstreze între toţi trăitorii de pe acest pământ cunoaşterea legii Sale şi a simbolurilor şi a profeţiilor ce ţinteau spre Mântuitorul Hristos. El a dorit ca ei să devină izvoare de mântuire pentru lume şi ceea ce Avraam a fost în pământul pribegiei sale, ceea ce Iosif a fost în Egipt şi Daniel la curţile din Babilon, poporul evreu trebuia să fie pentru toate naţiunile. Ei trebuiau să le descopere oamenilor pe Dumnezeu, iar, în chemarea adresată lui Avraam, Domnul a spus: ,,Te voi binecuvânta…şi vei fi o binecuvântare…şi toate familiile pământului vor fi o binecuvântare în tine” (Geneza 12, 2.3.), iar, acelaşi lucru a fost redat prin profeţi. Chiar după ce Israel a fost decimat de război şi de anii de captivitate, i s-a dat făgăduinţa aceasta: ,,Rămăşiţa lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare, ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă care nu se bizui pe nimeni, şi nu atârnă de copiii oamenilor”!
,,Petre, mai este loc pentru o țară pentru români pe pământ?…”
Cu privire la Templul din Ierusalim, Domnul a declarat prin Isaia următoarele: ,,Casa mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56,7). Din păcate, israeliţii şi-au pus nădejdea într-o mărire lumească, iar, de la intrarea lor în Ţara Canaan, s-au depărtat de poruncile lui Dumnezeu şi au umblat pe căile păgânilor, constatându-se faptul că în zadar le-a trimis Dumnezeu avertizări prin profeţii Săi, în zadar au suferit pedeapsa asupririi păgâne, fiindcă orice reformă spre îndreptare era urmată de o şi mai teribilă şi păcătoasă apostazie! Dacă Israel ar fi fost credincios faţă de Dumnezeu, El ar fi împlinit planul Său de a le acorda onoare şi mărire, dar, numai dacă ar fi umblat în căile ascultării, fiindcă le-ar fi dat «asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă şi măreţie»! ,,Toate popoarele vor vedea, zicea Moise, că tu porţi Numele Domnului, şi se vor teme de tine! Popoarele care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi, vor zice: «Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput» («Deuteronom» 26,19; 28.10; 4,6). Dar, din cauza necredinţei iudeilor, planul lui Dumnezeu a putut fi adus la îndeplinire numai prin necontenitele situaţii de restrişte şi de umilire, de jertfe nenumărate! Evreii au fost duşi ca robi în Babilon şi împrăştiaţi prin ţările păgânilor, iar, în suferinţe, mulţi şi-au reînnoit credincioşia faţă de legământul Său. Atunci când ei îşi agăţau harpele în sălcii şi plângeau pentru templul cel sfânt care era pustiit, lumina adevărului se revărsa prin ei şi conştiinţa de Dumnezeu se răspândea printre naţiuni. Metodele păgâne de sacrificiu erau o prevenire a sistemului pe care-l rânduise Dumnezeu, şi mulţi păzitori sinceri ai ritualurilor păgâne învăţau de la evrei însemnătatea serviciului poruncit de Dumnezeu, când prin credinţă primeau făgăduinţa unui Mântuitor! Mulţi dintre cei exilaţi au suferit persecuţii şi nu puţini şi-au pierdut viaţa din cauza refuzului lor de a călca Sabatul şi de a ţine sărbătorile păgâneşti. Când cei idolatri erau porniţi să distrugă adevărul, Domnul aducea pe supuşii Săi faţă în faţă cu împăraţii şi cârmuitorii, pentru ca ei şi poporul lor să poată primii lumina. În repetate rânduri, monarhii cei mai mari au fost determinaţi să proclame supremaţia Dumnezeului căruia se închinau robii lor evrei. Să spunem că în timpul pribegiei şi a captivităţii babiloniene, israeliţii au fost vindecaţi pe deplin la închinarea la chipuri cioplite şi la idoli! În decursul secolelor care au urmat, ei au suferit din cauza asupririi din partea vrăjmaşilor păgâni, până când s-au convins pe deplin că prosperitatea lor depindea numai de ascultarea de legea Lui Dumnezeu, dar, la foarte mulţi dintre ei, ascultarea nu era pornită din dragoste, ci, din egoism! Ei aduceau o slujire de formă lui Dumnezeu, ca mijloc de a ajunge la măreţie naţională şi nu au ajuns ,,lumina lumii”, ci s-au izolat de lume ca să scape de primejdia idolatriei. În multe dintre îndrumările date prin Moise, Dumnezeu pusese restricţii în ceea ce priveşte legătura lor cu cei idolatri, dar învăţătura aceasta fusese greşit interpretată, deoarece avea ca scop să-i ferească de a se deda la practicile păgânilor. Însă, aceasta a fost folosită ca să ridice un zid de despărţire între Israel şi toate celelalte neamuri, deoarece iudeii considerau Ierusalimului ca fiind cerul lor şi erau cu adevărat temători şi mefienţi ca nu cumva Domnul să arate milă mai mare faţă de alte neamuri. După întoarcerea din Babilon s-a acordat în Israel mare atenţie învăţământului religios şi pretutindeni în ţară s-au construit sinagogi, unde legea era explicată de preoţi şi cărturari. S-au întemeiat şi şcoli unde pe lângă meserii şi ştiinţe se ocupau cu predarea principiilor neprihănirii sufletului! Dar, aceste instituţii s-au schimbat în rău, fiindcă în timpul captivităţii, mulţi primiseră idei şi obiceiuri păgâneşti şi acestea erau introduse în serviciul lor divin. În multe lucruri, evreii s-au confruntat cu practicile idolatrilor, deoarece se depărtaseră de Dumnezeu şi au pierdut din vedere în mare măsură, învăţătura cu privire la slujbele ceremoniale. În fiecare parte era un simbol al Său, şi acest serviciu fusese plin de vitalitate şi frumuseţe spirituală! Dar, iudeii au pierdut viaţa spirituală din ceremoniile lor şi s-au agăţat de forme păgâne, s-au încrezut în sacrificii şi practici ceremoniale în loc să se încreadă în Acela spre care ele arătau. Pentru a pune ceva în locul celor pe care la pierduseră, preoţii şi rabinii au înmulţit cu de la sine putere cerinţele de îndeplinire a formelor; dar cu cât acestea deveneau mai aspre, cu atât mai puţin se manifesta iubirea faţă de Dumnezeu. Ei îşi măsurau sfinţenia după mulţimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de îngâmfare şi ipocrizie! Cu toată minuţiozitatea şi povara prescripţiilor formale era cu neputinţă să ţină legea, iar, cei care doreau să servească lui Dumnezeu şi care încercau să ţină învăţăturile rabinice se chinuiau sub o grea povoară şi nu puteau găsi odihnă din cauza mustrărilor unei conştiinţe frământate. În felul acesta Satana lucra ca să-i descurajeze pe oameni, să diminueze înţelegerea lor despre caracterul lui Dumnezeu şi să atragă dispreţul asupra credinţei lui Israel! Totuşi, el spera să dovedească afirmaţiile sale pe care le-a făcut atunci când s-a revoltat în ceruri – cum că cerurile lui Dumnezeu erau nedrepte şi că nu puteau fi ascultate, când, chiar Israel era cel care nu respectă legea!
,,Cobor în mijlocul tău Cuvânt, poporul Meu cel din români alcătuit, căci te-am cules şi te-am făcut popor credincios ca să lucrez prin credinţa ta”!
Cu toate că iudeii doreau venirea lui Mesia, ei nu aveau adevărata înţelegere a misiunii Sale, nu căutau izbăvirea din robia păcatului, ci, eliberarea de sub romani. Ei aşteptau pe Mesia ca să vină ca un cuceritor şi ca un eliberator de sub asuprirea romană, să sfărâme puterea asupritorului, să înalţe pe Israel în poziţie de autoritate universală şi în felul acesta se pregătea calea ca iudeii să se lepede de Mântuitorul! În timpul când s-a născut Hristos, naţiunea era iritată din cauza dominaţiei asupritorilor şi se măcina în lupte lăuntrice. Cu toate acestea, iudeilor li se îngăduise să menţină forma unei guvernări separate, dar nimic nu putea să ascundă faptul că ei erau sub jugul roman ca să-i facă ceva să fie mulţumiţi cu limitarea puterii lor. Romanii pretindeau dreptul de a numi şi de a schimba pe marele preot, iar acest post era deseori obţinut prin fraudă, prin mită şi chiar prin crimă! În felul acesta, preoţimea devenea din ce în ce mai coruptă, cu toate că preoţii încă aveau mare putere pe care o foloseau în scopuri egoiste şi pentru profitul material. Oamenii trebuiau să asculte de cerinţele lor nemiloase şi li se impuneau şi biruri mari de către romani. Această stare de lucruri a generat o nemulţumire generală, iar, izbucnirile de revoltă ale gloatelor erau frecvente. Lăcomia şi violenţa continuă, neîncrederea şi apatia spirituală, toate rodeau însăşi inima naţiunii. Dar, ura faţă de romani şi îngâmfarea naţională şi spirituală îi determinau pe iudei să se ţină cu străşnicie de formele lor de închinare. În acest fel, preoţii căutau să-şi menţină numele de oameni sfinţi prin aceea că acordau o scrupuloasă atenţie ceremoniilor religioase. Oamenii, în întunericul şi în asuprirea în care se găseau şi având cârmuitori setoşi de putere, tânjeau după venirea aceluia care avea să înfrângă pe vrăşmaşii lor şi să refacă împărăţia lui Israel. Ei studiaseră profeţiile, dar fără pricepere spirituală, iar, în felul acesta au trecut cu vederea acele teste biblice care arătau umilinţa lui Hristos la prima Sa venire şi au aplicat greşit pe cele care vorbeau despre slava Sa şi la a doua Sa venire. Îngâmfarea iudeilor le-a întunecat vederea şi au interpretat profeţia potrivit cu dorinţele lor egoiste şi lumeşti, agrementate de bogăţii materiale! Ca să dezvoltăm prezentarea despre ȚARA LUI DUMNEZEU, iată, se spune că într -o bună zi, a coborât Dumnezeu pe pământ şi a dăruit fiecărui neam câte o țară. Si a fost seară şi… la poarta lui Dumnezeu-Tatăl a apărut un păstor de oi care era împreună cu familia şi cu neamul său de păstori. Dumnezeu L-a invitat în casa Lui şi au stat la Cină. După care Dumnezeu îl întreabă: ,,Bunule Păstor, care îți este păsul de ai ajuns la Mine”? ,,Doamne, Dumnezeule, am venit să primim şi noi o bucată de pământ unde să ne odihnim sufletele, însă, se vede că am întârziat şi nu mai este loc pentru noi”, a spus bătrânul îngenunchind în fața lui Dumnezeu. ,,Care vă este numele neamului vostru, bătrâne Păstor?”, a întrebat Creatorul. ,,Noi ne numim români, Doamne!”. După ce a privit îndelung la neamul românesc, Dumnezeu a chemat pe Sfântul Apostol Petru şi l-a întrebat: ,,Petre, mai este loc pentru o țară pentru români pe pământ?”…,,Nu, Doamne. Tot pământul a fost dăruit tuturor neamurilor, după porunca Ta”! ,,Bine, Petre! Acum dă-le românilor țara pe care am păstrat-o pentru Noi! Şi de atunci, noi, românii, locuim în ȚARA LUI DUMNEZEU! O patrie frumoasă, o țară cu munți şi câmpii, cu ape şi cu cer senin, o țară ca o grădină din Rai, unde Maica Domnului îngrijește rugăciunile şi florile cerului. România este Țara lui Dumnezeu de la începutul lumii! Slavă lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale! De aceea, să ne fie de îndreptare Cuvântul lui Dumnezeu pentru poporul român, acum, la începutul Postului Mare, când Însuşi Dumnezeu ne spune: ,,Sunt Domnul Iisus Hristos, iar Tatăl Meu Savaot Mi-a supus Mie toate şi Mi-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, şi iată, vestesc acum, la sfârşit de timp, purtându-Mă pe mijlocul cerului, Evanghelie veşnică celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul şi strig cu glas puternic: «Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I mărire şi vă închinaţi Lui, că a venit ceasul să judece viii şi morţii!», precum este scris! Cobor în mijlocul tău Cuvânt, poporul Meu cel din români alcătuit, căci te-am cules şi te-am făcut popor credincios ca să lucrez prin credinţa ta Scriptura venirii Mele cu secerişul, căci a venit vremea de secerat! Cobor la tine cu sfinţii, poporul Meu, ca să te întăresc în veghe şi în credinţă şi în mare sfinţenie de duh şi de suflet şi de trup, căci trebuie să păzim poruncile lui Dumnezeu şi trebuie să ţinem mărturia Mea în mare lucrare, fiindcă vremea este să stau biruitor cu tine în lupta cu satana, «şarpele cel de demult, care s-a sculat şi dă să se scoale cu putere ca să amăgească pe cei de pe pământ prin semnele lui», precum este scris! Iar, cine are pricepere de sus, socoteşte bine şi dă de gol lucrarea fiarei, peste care are putere satana! Stăm în ziua aceasta în lucrare de cuvânt cu neamul român, care a avut acum de biruit prin război mare lucrarea cea ascunsă a fiarei roşii şi a altor fiare care se zbat pe ascuns ca să ia din nou stăpânirea lor peste neamul românesc! O, nu, căci Eu am stat treaz cu tot cerul de sfinţi şi de îngeri, împărţiţi peste tot pe unde s-au tras sorţi pentru cârmaciul corăbiei Mele, ţară română, ţara Mea de la sfârşit de timp”! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
