În Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor); Ap. 1 Corinteni 6, 12-20; Ev. Luca 15, 11-32, care este şi cea de-a doua Duminică a Triodului, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română, Evanghelistul Luca relatează în capitolul 15 al Evangheliei sale trei parabole: «Oaia cea pierdută» (v. 3 7), «Drahma cea pierdută» (v. 8 10) și «Fiul risipitor» (v. 11 32), în care sunt ilustrate mila, iubirea, iertarea și bucuria lui Dumnezeu Tatăl față de cei pierduți, dar, care se întorc în momentul în care părăsesc păcatul și își înnoiesc viața. Privită în extensie, parabola «Întoarcerii Fiului risipitor» este cea mai lungă pildă rostită de către Mântuitorul Hristos, însă, cu toate acestea, ea are numai trei personaje care pot, pe rând, să intre în atenţie în funcție de acţiunea în care se angajează, fără a ni se preciza prin cuvinte explicite despre personajul principal al parabolei! Iată, aşadar, cât de necuprinsă şi de binefăcătoare este bunătatea lui Dum¬nezeu, pentru că El îi primeşte şi pe cei care l-au batjocorit, pe cei care l-au urât, pe cei care au uitat vreme îndelungată de El, pe cei ce au cheltuit în vi¬aţă zestrea spirituală pe care ne-a dat-o şi ne-a ajutat să o păstrăm şi s-o sporim necontenit cu darurile revărsate asupra noastră prin Sfintele Taine. Bunul Dumnezeu ne primeşte pe toţi, cei care venim la el cu părere de rău smerită pentru cele ce am greşit şi ne face părtaşi la masa darurilor sale bogate şi mântuitoare. Constatăm că în acest capitol al 15-lea al Evangheliei Sf. Ev. Luca, ni se prezintă aceste trei pilde despre milostivirea şi bunătatea lui Dumnezeu, Cel Care ne caută, aşa cum păstorul cel bun caută oaia cea pierdută, când lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi nu se odihneşte până ce nu o află, o bunătate care iradiază la aflarea celor pierduţi, oricât de mici şi de neînsemnaţi ar fi ei, aşa precum s-a bucurat femeia care a aflat drahma pierdută, pentru ca în cele din urmă să vedem Bunătatea care iartă şi care îmbrăţişează, aşa precum tatăl din pilda Fiului risipitor, văzând de departe fiul, a alergat înainte, l-a îmbrăţişat şi a căzut pe grumajii lui. În semnificaţia ei duhovnicească, pilda Fiului risipitor ne arată atât de mult, bunătatea Părintelui nostru ceresc, pentru ca noi să înţelegem că nicicând graiul omenesc n-a putut cuprinde în mai puţine cuvinte o întreagă dovadă de iubire şi de înţelepciune, o experienţă care poate fi a oricăruia dintre oameni şi în acelaşi timp să descopere nemărginita dragoste şi bunătate a Lui Dumnezeu, Care ne arată că oricât de grea este înstrăinarea în care ne duce păcatul, numai Ierusalimul este începutul bucuriei şi numai în Domnul se bucură inima noastră!
«Căci acest fiu al meu, mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat!».
Textul Evangheliei, care este de o acurateţe şi de o limpezime spirituală fără seamăn, ca o lecţie de viaţă, parcă ne deschide ochii sufletului şi ne spune: «Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său! Iar, pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat» (Luca 15, 11-32), pentru a ne convinge că în momentul în care ne ducem cu gândul pe firul vieţii noastre din trecut, poate am observa că viaţa Fiului risipitor are multe puncte asemănătoare cu viaţa noastră, că oricare dintre noi, fie că ne gândim la legătura noastră cu părinţii trupeşti, fie că ne gândim la legătura sufletească şi mărturisită prin rugăciune cu Părintele ceresc, am avut momente de neascultare, de nesupu¬nere, de împotrivire la sfatul sau la voia lor cea bună şi folositoare! De multe ori, poate ne-am socotit mai înţelepţi decât părinţii sau mai puternici ca Părintele ceresc şi am călcat în picioare sfaturile şi voia lor, abuzând chiar de bunătatea dovedită, căutând să ne făurim singuri fericirea! Periplul ieşirii din casa părintească îl poate rememora fiecare pentru sine, având în vedere faptul că mulţumirea şi fericirea pe care le căutăm, pe care ni le-a dat ca «zestre» Părintele ceresc, n-am aflat-o şi nu o vom afla decât în comuniune şi într-o deplină ascultare a Lui! Se simte fericit acel creştin care, făcându-şi examenul vieţii, poate lua hotărârea şi poate spune la un moment dat, ca pentru sine însuşi: «Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu!», iar, un fericit prilej pentru această întoarcere este mereu Bunătatea lui Dumnezeu, care ne atrage ca o Lumină spre El. Privind la tatăl celor doi fii din pildă, ne dăm seama de faptul că El preînchipuie în acest caz chiar pe Părintele nostru ceresc! Fiul cel mic îi cere partea de avere care i se cuvine, iar El, din bunătate, nu refuză să i-o dea, chiar dacă putea să-i spună că nu este vrednic de ea, dar în bunătatea Lui îi respectă libertatea mezinului Său şi îi dă zestrea cu care pleacă în lume! Totuşi, ochiul Tatălui este mereu cu el şi inima lui rănită de fărădelegile fiului, nu încetează să-1 urmărească, să-1 cheme tainic şi să-1 aştepte cu dragoste când se va întoarce acasă! Desigur, păcatele în care a trăit Fiul risipitor l-au sărăcit, l-au desfigurat şi a rămas în cele din urmă singur şi gol, iar, înjositoarea lui îndeletnicire era să păzească porcii şi nu avea nici măcar roşcovele cu care se hrăneau ei! Dar, toate acestea au fost până la un moment al vieţii, când, din adâncul sufletului său, deodată îl trezeşte dorul după casa părintească, mai ales că văzându-se străin şi gol de toate bucuriile şi-a adus aminte de dragostea şi de bunătatea părintească, bunătate care îl chema şi îl îndemna să părăsească locul de pierzare în care se afla. Fără îndoială că această bunătate neştirbită 1-a făcut să se trezească, «să-şi vină în fire» şi să ia hotărârea categorică de a se întoarce acasă, acolo unde Dumnezeu ne arată că oricât de grea este înstrăinarea în care ne duce păcatul, numai Ierusalimul este începutul bucuriei şi numai în Domnul se bucură inima noastră!
,,Dacă Dumnezeu Își amână pedeapsa, atunci tu nu-ți amâna întoarcerea” (Fericitul Augustin)
Dar, Bunătatea lui Dumnezeu nu se opreşte aici, pentru că ea nu este nu¬mai o uitare îngăduitoare a trecutului păcătos! Bunătatea Părintelui ceresc 1-a impresionat şi l-a copleşit atât de mult pe fiul cel întors, când tatăl a poruncit să-1 îmbrace în haine noi, să-i pună inel în deget şi să taie viţelul cel mai gras. Iar, dacă fapta iertătoare şi milostivă a tatălui din Evanghelie este atât de mărinimoasă şi plină de bunătate, ei, bine, toate acele semne ale bunătăţii lui sunt mărturii şi simboluri ale nemărginitei bunătăţi a Bunului Dumnezeu, Care înnoieşte şi renaşte firea noastră, atunci când ne întoarcem în casa bunătăţii Lui fără margini! Uneori, bunătatea părinţilor trupeşti reuşeşte să înnoiască şi să schimbe cele din afară ale copiilor lor, însă, Bunătatea Părintelui ceresc înnoieşte întreaga făptură a celor ce se întorc la El şi strigă din adâncul sufletului: «Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta!», deoarece, El schimbă sufletul şi întreaga viaţă a celor care vin la El prin pocăinţă şi face din acei care au fost păcătoşi, adevăraţi sfinţi! Pe toţi îi învredniceşte de bucuria de a sta la masa cea neasemuită în care se dă ca hrană Mielul lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos! În acest fel, noi vedem, cât de necuprinsă şi de binefăcătoare este Bunătatea lui Dumnezeu, fiindcă El primeşte pe cei ce l-au batjocorit de atâtea ori, pe cei ce l-au urât cu înverşunare, pe cei ce au uitat vreme îndelungată de El, pe cei care au cheltuit în viaţă zestrea spirituală pe care ne-a dat-o şi ne-a ajutat să o păstrăm şi să o sporim cu darurile revărsate asupra noastră prin Sfintele Taine. În acest fel Dumnezeu ne primeşte pe toţi, cei care venim la El cu părere de rău pentru cele ce am greşit şi ne face părtaşi la masa darurilor sale bogate şi mântuitoare!
Aşa cum spune Sfântul Nicolae Velimirovici, de la întemeierea lumii pe acest pământ, dragostea de mamă a fost depăşită numai de către Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni, cu toate că răbdarea Sa L-a dus la suferinţe îngrozitoare când era spânzurat pe Cruce! În acest fel, vom înţelege mult mai bine că iertarea Sa se revarsă din inimă şi din buzele Sale, chiar şi atunci când Se afla pe Cruce, fiindcă bucuria Sa care pătrundea în cei care se pocăiau, era bucuria care Îi lumina sufletul îndurerat în întreaga Sa viaţă pământească! Ascultând Pericopa Evanghelică a Duminicii a 34-a după Rusalii, smeriţi şi cu mai multă înţelepciune, vom înţelege şi mai bine că numai dragostea dumnezeiască depăşeşte dragostea de mamă, că numai singur Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubeşte mama, fiindcă El ne iartă mai mult decât ne iartă mama şi numai El Se bucură la îndreptarea noastră mai mult decât mama! Să luăm aminte că acela care nu are răbdare cu noi şi nu ne iartă, atunci când greşim, acela nu ne iubeşte, aşa cum, nici acela nu ne iubeşte care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greşeala noastră şi acela ne iubeşte cel mai puţin dintre toţi semenii noştri, care nu se bucură sincer de îndreptarea noastră. De bună seamă că răbdarea în linişte, iertarea evlavioasă şi bucuria curată sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeieşti, poate sunt chiar chipurile a toată dragostea cea adevărată, dacă există cumva între oameni o dragoste adevărată în afara dragostei dumnezeieşti! În concluzie, să reţinem faptul că nici o pildă nu ne înmoaie mai mult inimile şi nu ne predispune spre o mai profundă meditaţie decât această consemnare a Mântuitorului Iisus Hristos despre rătăcirea, zbuciumul sufletesc şi întoarcerea fiului celui numit «rătăcitor» şi credem că nu este om care să nu se poată regăsi în această parabolă, indiferent de orientarea sa spirituală, pentru că fiecare ne regăsim într-un personaj din această evanghelie sau într-una din etapele pe care evanghelia ni le descrie.Singura problemă ar putea fi la o astfel de raportare firească, însuşi faptul că nu am parcurs-o încă pe toată, fiindcă am ajuns cu firul poveştii doar până la un anumit punct, când unii abia au plecat de acasă şi au luat calea străinătăţii, alţii sunt supăraţi pe fraţii lor risipitori şi pe conducerea mediocră şi coruptă a ţării, iar cei mai mulţi se află încă bâjbâind prin noroiul uliţelor de la ţară după roşcovele aruncate porcilor! În Evanghelia aceastei Duminici ni se arată care sunt etapele întoarcerii acasă la Dumnezeu, aşa cum trebuie să ne întoarcem şi noi la Dumnezeu după rătăcirea prin minciunile parodiei pandemice! Duminica aceasta ne arată că păcatul ne îndepărtează de Dumnezeu, aşa cum ura faţă de părintele care te-a crescut şi te-a îngrijit te îndepărtează de tata şi de mama, te îndepărtează de dragostea familiei al cărui nume îl porţi! Dumnezeu ne-a lăsat un «îndreptar», adică, raţiunea prin care putem ajunge la înţelepciune pentru a face alegerea cea bună. Dar, nu în cele din urmă, Pericopa Evanghelică ne arată şi nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, o bunătate care iartă, care ajută şi se bucură de întoarcerea fiecărui păcătos, un Dumnezeu Care ne arată că oricât de grea este înstrăinarea în care ne duce păcatul, numai Ierusalimul este începutul bucuriei şi numai în Domnul se bucură inima noastră!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
