Înainte de a vă spune prin ce coşmaruri poetice trec în aceste clipe, să vă povestesc cum m-am făcut poet. Într-o zi, când aveam treisprezece ani, am adormit în podul cu fân, pe la ora prânzului. Mă izgonise căldura paralizantă a soarelui. Mirosul îmbătător al fânului şi-a făcut efectul de narcotic şi în curând am adormit, m-am trezit în lumea viselor. Se făcea că stăteam pe o terasă de marmură, sprijinit de o coloană așijderea din marmură, îmbrăcat într-o mantie albă „încheiată nod pe umerele goale” şi având pe cap o coroană de lauri. Cu degetele mele fine, mângâiam coardele unei lire în timp ce coralicele-mi buze murmurau versuri triste, sau din „Tristele”. În jurul terasei, pe un fond smaraldic nedefinit înotau nimfe ce păreau vrăjite de notele picurate din liră dar mai ales de versurile pe care le recitam cu un glas monoton pătruns de profundă melancolie. Deodată, totul s-a topit într-o ceaţă lăptoasă şi m-am trezit într-o melodie mult mai sălbatică cu vădite accente protestatare în modulaţii. Erau oile ce behăiau amarnic cerând insistent să le duc la păscut. În timp ce le plimbam prin toţi scaeţii, odată m-am oprit în loc şi-am exclamat „mă fac poet”! Am scos din traistă un caiet şi-un ciot de creion şi-am scris prima mea poezie – Antibaladă: „O, Santa madona!” A doua zi i-o citeam dulcineei mele, mai mare ca mine cu vreo patru ani. După fiecare strofă suspinam „o, santa madona! în timp ce ea mânca seminţe de floarea soarelui şi se uita după oile ce începuseră s-o ia razna. Ultimul suspin l-am sfârşit într-un tremolo acompaniat de buhăitul jalnic al unui miel luat în coarne de viţelul unui băieţel. Mă uitam prostit în ochii îngerului aşteptând încurajare, laude, dar „îngerul” pufni în râs făcându-mă să-mi imaginez o clipă o scorpie înfiorătoare, clipă pentru care însă i-am cerut în gând iertare. I-aş fi cerut-o şi cu glas tare de nu mă trimitea să aduc oile. Aceasta a fost sfârşitul primei mele poezii.
Cum se dăruiesc cristalele caste
Cum îmi dăruiesc fulgii cristalele caste
Dăruire liniştită şi plină de sinceră pasiune
Mi-aduc bucurie-n suflet din orizonturi vaste
În strălucirea lor de stele fără nume
Cum se dăruiesc cristalele caste
Noroiului poate, sublimă nepăsare
Cred iarăşi în mine şi clipele nefaste
S-au frânt cu şfichiuiri avare…
Cum se dăruiesc cristalele caste
Cum mor dăruindu-se…
17.12.1967
De fapt
De fapt, sunt un fluviu ce n-a căutat
Cele mai potrivite văi
M-am prăvălit năvalnic şi n-am aşteptat
Să intru pe făgaşul uşoarelor căi
De fapt, tot zbuciumul lăuntric ghemuit în mine
De fantome şi umbre ce dor,
E începutul oricărei linişti senine
Ce-şi află eternul izvor
De fapt, chiar acum zăresc împrejurul,
Sunetul şi luminile lui,
Abia acum sunt huma şi mângâi azurul
Rătăcind haihui
18.12.1967
Tam-tamul sacadat al înnebunitelor
Baterii,
Sincopate ritmuri,
Fum de ţigară, râsete.
Explozii subterane,
Parfum şi poezie,
Trompete,
Atmosferă poluată,
Şi ţărmuri însorite,
Rachete zburând în cosmos,
Automobile ce-aleargă,
Pietoni grăbiţi,
Studiu, conferinţă,
Lupte-n Vietnam.
O clipă
Mă iartă că o clipă a buzelor chemare
Ca vântul care ţipă pe pătimaşa mare
Şi-n zbuciumata-i fugă sărută unda rece,
În dulce încleştare o clip-a vrut să-nece
Amorul stins în suflet de-atâta aşteptare.
O clipă s-au destins mărgeanurile-n arcuri,
Săgeţile de sevă sau contopit vibrând,
O clipă a fost haos, o clipă n-a fost gând
O clipă fost-am robii menirilor din veacuri.
Mă iartă că o clipă a buzelor chemare
Şi dulcea lor otravă m-au tulburat o clipă
Şi-am spulberat o clipă visările-mi amare
Durerea lor în suflet cu glasu-i sumbru ţipă
Căci clipa… este clipă…
1965
Sufletul
Tot sufletul s-s stins
În căuşul viselor de jar
Al ochiului învins
De-o bucurie fără de hotar
Apoi, într-o boabă de rouă,
S-a revărsat sclipind tăcut
Pe cordul tăiat în două
Strivit de sărut
Sufletul nu mai e al tău
Cât am fost de rău…!
2.12.1967
Destinul
Se sting şi se-aprind
În plasmă fluidă reci constelaţii
Şi flăcări de lavă în dansul beţiei
Din temniţa lumii ne smulg
Striviţi de tamtamul
Cosmicei inimi
Din clocot de sevă ţâşnim
Chemări neştiute prin stâncile-abrupte
Cărările noastre croiesc
Am ţipat când tulburei priviri
S-nfăţişă nemărginirea albă
Crezând că-i a noastră
Câtă victorie în el şi cât de nemăsurat.
Pavel Popa Misăilă
