,,Hristos Se naște, măriți-L!
Hristos din Ceruri, întâmpinați-L!
Hristos pe pământ, înălțați-vă!
Cântați Domnului tot pământul și cu bucurie lăudați-L, popoare, că S-a preamărit!“
Credincioşii de pretutindeni au prăznuit cu bucurie sâmbătă, 25 decembrie 2021, marea Sărbătoare a Naşterii Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor.
Naşterea Domnului Iisus Hristos reprezintă împlinirea voinţei divine a Lui Dumnezeu de a se întrupa noul Adam, Iisus Hristos, pentru a răscumăra din moarte şi păcat pe om, care suferea urmările provocate de căderea primului om în neascultare şi robia diavolului, vechiul Adam. Căci, după cum se ştie, prin păcat, diavolul, vrăjmaşul oamenilor şi al lui Dumnezeu, pune stăpânire pe voinţa omului şi se întăreşte tot mai mult puterea lui asupra omului. Pentru aceasta a venit Mântuitorul Hristos în lume, să ne aducă eliberarea de păcate şi de robia morţii, să ne împace cu Dumnezeu-Tatăl şi să ne învrednicească de fericirea veşnică a împărăţiei cerurilor.
Din Sfânta Scriptură aflăm că Maica Domnului şi bătrânul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, locuiau în Nazaret. Au fost nevoiţi să meargă în Betleem pentru că trebuiau să se înscrie la recensământul organizat de Imperiul Roman. Nu găsesc adăpost, împlinindu-se Scriptura pe care Domnul o va spune mai târziu despre Sine că ,,Fiul omului nu are unde să-Şi plece capul“(Luca 9, 58) şi se opresc pentru odihnă într-o pesteră care slujea drept staul pentru vite. Este locul în care Maica Domnului îl naşte pe Mântuitorul.
Nașterea lui Iisus Hristos astfel a fost: fiind logodită Preacurata Maica Lui, Fecioara Maria, cu Iosif, bărbat drept și bătrân cu anii – căci era de 80 de ani și, sub chipul însoțirii, după mărturia Sfântului Grigore de Nissa și a Sfântului Epifanie al Ciprului, a fost dată lui pentru paza fecioriei și pentru purtarea de grijă pentru dânsa, mai înainte până a nu se aduna ei. Iosif era numai cu părerea bărbat Mariei, iar de fapt era păzitor al fecioriei ei celei sfințite lui Dumnezeu, martor cu ochii și văzător al vieții ei celei fără prihană. Căci așa a vrut Dumnezeu, să tăinuiască înaintea diavolului taina întrupării Sale din Preacurata Fecioară, acoperind prin logodire fecioria Preasfintei Maicii Sale, ca să nu cunoască vrăjmașul că aceasta este fecioară aceea, despre care a zis Isaia mai înainte: Iată fecioara va lua în pântece. Acest lucru îl mărturisește și Sfântul Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, zicând: „De trebuință era Iosif spre slujirea tainei, să se socotească ca și cum fecioara ar avea bărbat; iar cu lucrul să se tăinuiască de diavol, ca să nu știe cele ce vor să fie, anume că Dumnezeu voiește a petrece cu oamenii”. Asemenea și Sfântul Vasile cel Mare grăiește: „Pentru ca să se tăinuiască de domnul veacului acestuia, s-a economisit să se facă logodire cu Iosif”
Întreg universul participă la naşterea Domnului: pământul oferă peştera, cerul steaua, magii daruri, iar noi oamenii pe Maica Domnului. Mântuitorul primeşte ca daruri de la cei trei magi: aur, smirnă şi tămâie. Aurul ne descopera faptul că Cel născut este Fiu de împărat, tămâia faptul că este mare preot, iar smirna faptul că Se va jertfi pentru întreg neamul omenesc.
Naşterea Mântuitorului a avut loc către şfârşitul domniei lui Irod cel Mare, numit şi Idumeul (74-4 î.Hr.). Pe locul Naşterii Domnului din Betleem a fost ridicată o biserică, ctitorită de Sfânta Împărăteasă Elena, Cea întocmai cu Apostolii. Sărbătoarea Naşterii Domnului nu este tot atât de veche ca Paştile sau Rusaliile. Menţionăm că în primele secole, accentul nu era pus pe ziua naşterii, ci pe cea a morţii şi Învierii. Din acest motiv, cultul Mântuitorului în Biserica primară era concentrat tot în jurul morţii şi al Învierii Sale. Astfel, Nasterea Domnului este considerată o sărbatoare de origine mai nouă decât Paştile. Primele documente despre sărbatoarea Naşterii Domnului le avem din secolul al III-lea, în Istoria bisericeasca a lui Nichifor Calist.
În Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică pe 6 ianuarie, în timp ce în Apus era praznuită pe 25 decembrie, cel puţin de prin secolul al III lea. Sărbătoarea Naşterii Domnului s-a despărţit pentru prima dată de cea a Botezului, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379, când Sfântul Grigorie de Nazianz a ţinut celebra predică care va deveni mai târziu izvor de inspiraţie pentru imnograful Cosma de Maiuma la compunerea canonului Nasterii (“Hristos Se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L !…”). Prin stabilirea zilei de 25 decembrie ca zi a naşterii Domnului s-a dorit şi îndepartarea cultului închinat lui Mitra, zeul soarelui. Zeul Soare era sărbătorit în jurul solstiţiului de iarnă (22-23 decembrie), când zilele începeau să crească şi nopţile să scadă.
A doua zi după Sărbătoarea Naşterii Domnului am prăsnuit Soborul Maicii Domnului, aceasta fiind una din cele mai vechi sărbători în cinstea Fecioarei Maria care datează încă din sec. al V-lea. Cuvântul sobor înseamnă adunare de oameni, iar în cadrul liturgic el exprimă chemarea spre slujbă cât și adunarea în jurul sfântului prăznuit pentru ca aceasta prin rugăciunile sale să mijlocească în fața lui Dumnezeu pentru noi. Soborul are loc în general după o mare sărbătoare și este pomenit sfântul sau sfânta care s-a făcut unealta lui Dumnezeu pentru împlinirea planului Dumnezeiesc. Soborul Maicii Domnului a devenit model de sărbătoare și pentru alți Sfinți precum Soborul Sf. Ioachim și Ana, Soborul Sf. Ioan Botezătorul sau Soborul Sf. Arhangheli.
Biserica a rânduit ca a doua zi după Crăciun, să fie pomenită Maica Domnului împreună cu soborul celor care o cinstesc pe ea. Cinstirea deosebită pe care o aducem Macii Domnului este foarte importantă deoarece Maica Domnului reprezintă iubirea milostivă, smerită, ocrotitoare și a devenit icoană vie a Bisericii. Fecioara Maria este Maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos și ocrotitoarea tuturor creștinilor, precum și a familiei creștine.Astăzi, adunarea cea cerească se unește cu adunarea pământească în jurul Maicii Domnului pentru a cinsti sfințeia Sa. Pruncul pe care L-a născut Fecioara Maria este cu adevărat Dumnezeu. Fecioara Maria reprezintă astfel omenirea în fața lui Dumnezeu, se face templu curat al Lui Hristos, primindu-L și născându-L pe Mesia, devenind astfel mijlocitoare pentru noi în fața Domnului, Eva cea nouă, mama noastră a tuturor.
Tot a doua zi după Sărbătoarea Naşterii Domnului, îl cinstim pe Sfântul cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, ocrotitorul nostru şi al Olteniei. Sfântul Nicodim a întemeiat mănăstirile Vodița, Topolniţa, Gura Motrului, Tismana, Vişina, Aninoasa și mănăstirea Prisop din județul Hunedoara, locul unde a trăit și Părintele Arsenie Boca un timp. Sfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfințit era de neam macedo-român, născut din părinți binecredincioși la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învață carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoința vieții monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primește îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre și chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte. Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obște, apoi singur într-o peșteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puțină vreme s-a curățit de patimi, a deprins lucrarea cea 
dumnezeiască a sfintei rugăciuni și s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii și al facerii de minuni, ajungând vestit în tot Muntele. Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obștea sa până la o sută de călugări atoniți, greci, sârbi, macedoneni, români și bulgari, deprinzându-i pe toți frica de Dumnezeu și hrănindu-i cu învățăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog și părinte duhovnicesc pentru mulți. Pentru aceea nu puțini sihaștri, călugări de chinovii și egumeni veneau la el pentru sfat și cuvânt de folos.Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia și Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Deci, văzând patriarhul și împăratul smerenia și înțelepciunea cuviosului și cucerindu-se de sfințenia vieții sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos și bucuria creștinilor. Așa înțelegea el să împlinească Evanghelia și să ajute la mântuirea semenilor săi. În urma unei descoperiri dumnezeiești, Sfântul Nicodim vine din Muntele Athos cu mai mulți ucenici în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici așezări monahale: Vratna și Mănăstirița.În anul 1364 trece în Țara Românească și se așează pe valea râului Vodița, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) și Radu (1377-1384) și a sihaștrilor din partea locului, zidește chilii și biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfințește în anul 1369. Mănăstirea Vodița a fost înzestrată apoi cu danii și întărită prin hrisov domnesc ca „după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareț nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim și cum va așeza, așa să țină călugării care sunt acolo și ei singuri să-și pună stareț”.
Să prăznuim şi noi cu bucurie aceste mari sărbători, mai mult duhovniceşte decât trupeşte,să ne veselim şi să mărim pe Dumnezeu, căci ,,Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui Neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu Steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut Prunc Tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de veci“.
Masterand în teologie, Stochiţoiu Marius
