În Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sf. Cuv. Ioan Scărarul); Ap. Evrei 6, 13-20; al Cuviosului: Efeseni 5, 8-19; Ev. Marcu 9, 17-32 (Vindecarea fiului lunatic); a Cuviosului: Matei 4, 25; 5, 1-12 (Predica de pe munte – Fericirile), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, mesajul Sfintei Evanghelii ne prilejuieşte pregustarea uneia dintre cele mai frumoase relatări ale Sfintei Scripturi, prin emoţionantul şi profundul răspuns pe care omul simplu l-a dat întotdeauna la întrebarea plină de Taină a Lui Iisus, iar, ca o icoană vie a unor mari virtuți, Duminica aceasta ne aduce înaintea ochilor minţii prăznuirea marelui Părinte și povățuitor duhovnicesc, Sf. Ioan Scărarul, a cărui viaţă a fost smerită și aprinsă de dumnezeiască dorire în cei patruzeci de ani câţi i-a trăit sihăstrește, pururea fiind aprins de râvna înflăcărată și de focul dumnezeieștii iubiri. Bogăția înțelepciunii sale de «stea nerătăcită și luminând până la marginile lumii» a strâns-o cu osârdie în vistieria duhovnicească numită «Scara Raiului» alcătuită din 30 de trepte, după cei 30 de ani ai vieții smerite a Domnului şi care ne urcă din treaptă în treaptă de la cele pământești la cele cerești. Tot în Evanghelia Duminicii a 4-a din Postul Mare, ni se arată cum un tată şi-a adus copilul bolnav la Apostoli ca să-l vindece, dar aceştia nu au putut, iar tatăl, rugându-L pe Iisus, Acesta i-a vindecat copilul, ceea ce înseamnă că am putea învăţa fiecare în parte că avem posibilitatea să fim ajutaţi de către Atotputernicul Dumnezeu numai dacă Îi cerem ajutorul, fiindcă rugăciunea este vorbirea noastră cu Dumnezeu, sau, după cum fericitul Augustin subliniază, rugăciunea este «cheia cu care se poate deschide vistieria lui Dumnezeu», pentru ca noi să căutăm a înţelege care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească rugăciunea, care sunt foloasele pe care ni le aduce rugăciunea, dar şi care ar putea fi motivele pentru care nu ni se îndeplinesc rugăciunile! În sfârşit, în lumina înălţătoare a Dumincii a 4-a din Postul Mare, mai aflăm că în vremea de obşte, menţionată în Evanghelie, după Iisus au mers noroade multe din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan, iar, Domnul Iisus Hristos, văzând mulţimile, S-a suit în munte, a şezut jos şi ucenicii Săi au venit lângă Dânsul, iar El, deschizând gura Sa, îi învăţa zicând: «Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, căci aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi, când, din pricina Mea, vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri», prin aceasta, Dumnezeu trebuind să vadă puterea credinţei omului pentru ca o minune să se înfăptuiască, deoarece toată viaţa creştină este o conlucrare între Dumnezeu şi om!
Scara este povățuire iscusită pentru cei care voiesc să se lase scriși cu degetul Lui Dumnezeu!
Aşadar, în această Duminică a 4-a din Post, Biserica face pomenirea Sf. Ioan Scărarul, care în cartea «Scara Raiului» ne spune că viaţa duhovnicească este înfăţişată ca un urcuş anevoios, ca o luptă pentru înlăturarea patimilor şi pentru câştigarea virtuţilor necesare mântuirii sufletului şi unirii cu Domnul Iisus Hristos, iar, cât despre rugăciune, Sf. Ioan Scărarul spunea că «Rugăciunea este, după însuşirile ei, însoţitoarea omului şi a lui Dumnezeu, iar după lucrare este susţinătoarea lumii. Este împăcarea cu Dumnezeu, ispăşirea păcatelor, lucrarea îngerilor, izvorul virtuţilor, hrana sufletului şi luminarea minţii, înlăturarea deznădejdii, risipirea întristării», deci rugăciunea este mijlocul cel mai potrivit pentru a intra în legătură cu Dumnezeu, pentru că acela care cere, primeşte, cel care caută, află şi cel care bate, i se deschide! Iată că acest sfânt este călăuzitor, după veacuri şi în Duminica aceasta a Postului, pentru că ne învaţă să postim şi să fim statornici în virtute. Deci am făcut până acum efortul de a posti, iar dacă nu l-am făcut, să-l facem de aici înainte! Dumnezeu ne va primi şi pe aceia care postim de azi înainte, pentru că în noaptea Învierii vom auzi această chemare: „Veniţi, toţi care aţi postit de la început, de la mijlocul postului, care aţi postit chiar numai din ceasul al 11-lea, veniţi şi cei din ceasul al 12-lea”, de aceea, să nu ne amestecăm şi să nu judecăm pe nimeni: nici pe cel ce a postit, nici pe cel ce n-a postit, nici pe cel ce a postit mult, nici pe cel ce a postit puţin, fiecare după puterea şi credinţa lui. Important va fi să vedem în finalul postului, dacă s-a schimbat ceva în noi prin nemâncare. Iar dacă nu, ne-am oprit zadarnic de la o mâncare sau alta, pentru că am rămas aceiaşi, iar Dumnezeu nu iubeşte nemâncarea, ci schimbarea omului! Ca să revenim, iată, Scara pe care ne-o înfăţişează Sf. Cuv. Ioan Scărarul ne prezintă treptele fericirii duhovniceşti, pe care suntem chemaţi cu toţii să le urcăm, aşa cum Sfântul Ioan Scărarul, pilduitor, a făcut-o mereu. Numărul treptelor este simbolic, dar are şi un adânc înţeles duhovnicesc, reprezentând vârsta la care Mântuitorul Hristos S-a revelat în deplina Sa maturitate, pentru că sfântul cuvios clasifică treptele Scării astfel: 1. retragerea – care presupune ieşirea firii de sub stăpânirea materiei; 2. neîmpătimirea – care constă în golirea omului de tot ce este stricăcios; 3. înstrăinarea – care este ca o maică a despătimirii; 4. ascultarea – care e fereastra prin care poţi vedea dincolo de sine; 5. pocăinţa – ca o întoarcere a omului de la păcat la virtute, prin nevoinţă şi suferinţă; 6. gândul la moarte – care e darul lui Dumnezeu prin care deschide sufletului orizontul veşniciei şi perspectiva infinităţii; 7. fericita întristare – care e dorul intens după viaţa în Dumnezeu; 8. mânia – care e tulburarea sufletului; 9. ţinerea de minte a răului – cea care îngustează sufletul; 10. clevetirea – care surpă iubirea; 11. flecăreala – care e catedrala slavei deşarte; 12. minciuna – care e fiica multei vorbiri; 13. trândăvia – care e moartea tuturor virtuţilor; 14. lăcomia – care e maica desfrânării; 15. neprihănirea (castitatea) –care e începutul învierii celei de obşte şi al nestricăciunii celor stricăcioase; 16. arghirofilia sau închinarea la idoli; 17. nesimţirea sau breşa dintre trecut şi prezent; 18. somnul sau îngroşarea minţii; 19. privegherea – care e subţierea spiritului; 20. frica sau nedesăvârşirea în iubire; 21. slava deşartă – care e vânătoarea virtuţilor; 22. mândria sau închipuirea de sine; 23. hula sau gândurile vrăjmaşilor; 24. blândeţea – care e contemplarea tainei Lui Dumnezeu; 25. smerenia – care e poarta Împărăţiei lui Dumnezeu; 26. discernământul sau curăţenia inimii; 27. isihia – care este o cale a rugăciunii neîntrerupte; 28. rugăciunea – care e maica virtuţilor; 29. nepătimirea sau moartea întru înviere a sufletului; 30. credinţa, nădejdea şi dragostea – acestea trei însemnând amplitudinea cunoaşterii şi a trăirii duhovniceşti! Aşadar, plină de dumnezeiască înțelepciune, Scara este povățuire iscusită pentru cei retrași din lume, care voiesc să se lase scriși cu degetul Lui Dumnezeu. De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca într-o oglindă uneltirile drăcești ale păcatului, înlănțuirea virtuților și pe aceea a patimilor, cum să învățăm meșteșugul cunoașterii de sine și al despătimirii, lucrarea virtuților, care crește din putere în putere, de la smerita ascultare până la plinătatea cea mai de sus a dumnezeieștii iubiri, pentru că Dumnezeu trebuie să vadă puterea credinţei omului pentru ca o minune să se înfăptuiască, deoarece toată viaţa creştină este o conlucrare între Dumnezeu şi om!
«Cred, Doamne, ajută necredinţei mele»!
În loc de concluzie, să mai spunem că în vremea aceea, a venit un om la Iisus şi, îngenunchind înaintea Lui, I-a zis: «Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu care are un duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl zdrobeşte; şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată, dar n-au putut». Atunci, răspunzând lor, a zis Domnul: ,,O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine”! Şi l-au adus la Dânsul, dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a scuturat pe copil şi acesta, căzând la pământ, se tăvălea şi spumega. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: ,,Câtă vreme este de când i-a venit aceasta”? Iar el a răspuns: «Din copilărie; şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă; şi de poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-ţi milă de noi»! Iar Iisus i-a zis: ,,De poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”! Atunci, tatăl copilului a strigat cu lacrimi şi I-a zis: «Cred, Doamne, ajută necredinţei mele»! Şi văzând că dă năvală poporul, Iisus a certat duhul cel necurat, zicându-i: ,,Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi afară din copil şi să nu mai intri în el”! Atunci duhul, răcnind şi scuturându-l cu putere, a ieşit afară, iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar, Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Săi L-au întrebat deoparte: «Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim»? Iar Dânsul le-a zis: ,,Acest neam de diavoli, cu nimic nu poate fi izgonit, decât numai cu rugăciune şi cu post”! Ieşind apoi de acolo, treceau ei prin Galileea, iar Iisus nu voia să ştie nimeni. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va Învia. Dar ei nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe, pentru că Atotputernicul Dumnezeu, cu puterea sa divină, întotodeauna, trebuie să vadă puterea credinţei omului, pentru ca o minune să se înfăptuiască, deoarece toată viaţa creştină este o conlucrare între Dumnezeu şi om!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
