Uneori poeţii au scris poezie (adică Marea Poezie – n.m.) cu preţul vieţii (Eminescu, Labiş, Bacovia, Stănescu ş.a. – n.m.). Cum viaţa îl defineşte pe om axiologic, creatorul de literatură trebuie să-şi adjudece valorile care-i transcend condiţia culturală şi fenomenologică.
Un poet al vremurilor de azi nu prea are de ales, atunci când e musai a se raporta la o realitate din evidenta decadenţă: mai ales etică, estetică şi politică; încât cu faţa către lume, actualul autor de versuri (fie ele şi în „proză” postmodernă – n.m.) nu poate să fie indiferent; ci el trebuie să reacţioneze critic, sarcastic, antifrastic, antitetic; iar orizontul său de înţelegere să îşi, la rându-i, asume, ciclic şi spiconic, o atitudine tranşantă, sub semnul imperativ al ofertei de alternativă credibilă, viabilă, validă epistemologic şi filozofic.
X X X
Antologia „Preţul Vieţii”, a poetului Mircea Tutunaru, îşi şochează cititorii chiar din titlurile strânse în ea: buchet ba liric, ba epic, ba sentimental, ba ironic, ori în acelaşi timp şi mimetic şi metalivresc, în pas cu evoluţia poeticităţii mondiale. Citez câteva „instanturi” antologice: „Timpul cum lumina de dincolo/ E începutul iubirii./ Din culorile curcubeului/ aplecat peste tău/ se bea apă./ Timpul cum viaţa/ între cele două lumi./ Verbele bradului,/ măsura iubirii/ Izvorul trăirii,/ arta nemuririi” (Măsura iubirii); „Rădăcina mea,/ sămânţa de rouă,/ caută prin ţărână/ ca o lăuză” (Ţărâna); „Gândul lor îndrăgit/ scrisa-n ţărână/ cuvântul: Iubire” (Liniştea cuvintelor).
Cum afirmam, titlurile textelor incită la dialog… complementar şi la o receptare imediată obligatorie. Iată câteva din ele: „Cafeaua şi beizadelele”; „Iubirea din vis”; „Albastru de Voroneţ”; „Iubire şireată”; „Cer cu lună nouă”; „Priviri blajine”; „Gândul poetului”; „Tezaur”, „Deriva”, „Ea încă trăieşte, Poezia”, „Obrajii toamnei plâng”, „Viaţa câinelui”, „Simfonia perfectă”, „Regina poezie”, ş.a.m.d.
X X X
Scriitura lui Mircea Tutunaru ot Motru se menţine într-o densitate revigoratoare de teme, motive, toposuri, idei, atitudini fie recurente, fie deviante de la modele, uneori lejer recognoscibile. Ei, şi? În cele din urmă, legile intertextualităţii şi ale replicilor recuperatoare de tradiţie şi de moştenire „copleşitoare” (dar nu asfixiantă – n.m.) îşi apropriază destinul poetului şi „îl subscriu” unei reintegrări a socialului în poetic. Astfel, exclamă strălucit au(c)torul sporitor de înţelesuri: „Cu tâmplele-ncrustate cu inele,/ sfidez vigoarea ierbii dintre stele”, „Te văd frumoasă şi pierdută/ cu tipul: trestie-abătută”; „Închid un ochi/ şi văd infinitul./ Închid celălalt ochi/ şi văd celălalt Univers/ în care ne plimbam/ ţinându-ne de mână” (Ochiul); „Sub cerul senin al întâiului cuvânt/ Îndură-te de mine, iubito”; „Se va topi curând/ nedreptul meu cuvânt/ sau poate mai târziu/ va arde precum focul/ în nopţile cu lună”.
X X X
Poetul Mircea Tutunaru e din stirpea celor care se mai bizuie pe simbolul topindu-se în metaforă/ metonimie. Supra-senzorial, aude în noapte clipa ce-i taie calea. Un cimitir îi prilejuieşte o meditaţie şecspiriană: „crucile aşezate în zigzag/ parcă-s fantome care stau la sfat”. În câte o doină-pastel (elaborată în metru popular trohaic), autorul deviază, totuşi, spre fabulă trialectic. Descrierile de interior ori de exterior se menţin în zona unei melancolii sepulcrale cu accente de elegie escatipică.
X X X
„Preţul Vieţii” este – uitasem să precizez – o întâie antologie de autor. În ea, Mircea Tutunaru ni se înfăţişează mai autocritic, mai autocenzurat şi mai filozofic. Citez: „Îndrăgostit de toate femeile/ ca Platon de ideile sale/ aş vrea să le mângâi trupurile/ ca pe nişte figuri geometrice”. „Iubirea din vis” e o ars poetica translucidă (citabilă integral). Ca în „Emigrant” poetomul să mediteze, concentric, în joc centrifug-centripet: „Purtat de gând/ emigrez în alt timp,/ într-o lume în care mai sunt războaie/ iar pacea e firavă,/ ca o oglindă concavă/ în care se reflectă fărâme/ de lumină/ de la apa/ din fântână”.
X X X
În definitiv, misiunea oricărui scriitor care-şi respectă statutul rămâne constantă în transtemporalitate: centrum mundi: „Lumea asta în care trăim/ este falsă, e întoarsă,/ este ciudat răsturnată/ pe retina ochiului meu/ aşezată de gând în cuvinte/ Rostite sau nerostite într-un algoritm/ formează câteodată/ spirala timpului”.
E misiunea scriptorului care trebuie să reabiliteze centralitatea literatorului (scriitorului) într-o epocă bântuită de fantasmele terifiante ale trecutului. Onoarea lui rezidă în a fi asemenea unui „copac roditor/ cu frunziş bogat/ îndrăgostit de zborul/ Păsării măiastre/ de măreţia Luceafărului/ printre astre”.
Ion Popescu-Brădiceni
