Opinca, un mesaj vechi de peste 3000 de ani ajunge în secolul XXI venind din vitrine de muzeu și atelierele răzlețe ale unor meșteșugari pasionați, ce se încăpățânează să reactualizeze artefactele unei lumi bucolice, încremenite în istorie. Opincile sunt însă reînviate zilnic, în Muzeul Satului, în spectacolele folclorice susținute de artiști ce valorifică și, desigur, păstrează identitatea portului popular și tradițiile vechi ale satului românesc. Acest lucru nu este propriu doar României. Este un fenomen cultural întâlnit în țările Peninsulei Balcanice, îndeosebi – Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia de Nord, Serbia și Grecia – unde, până la jumătatea secolului XX, erau folosite în zonele rurale ca piese ale costumului popular, dar și în întreaga lume unde oamenii au utilizat încălțări simple, specifice istoriei și culturii lor. Este firesc să fie considerate vestigii ale trecutului, deoarece utilitatea și istoria lor s-au restrâns în insule culturale, produse de trecerea timpului și evoluția comunităților omenești.
Se spune despre costumul popular românesc că își are rădăcinile în portul vechilor traci, geți și daci. Argumentele rezidă în urmele de opinci de-acum 2500 de ani î.Hr., descoperite de cercetători în urma săpăturilor arheologice. De asemenea, Columna lui Traian, un tratat istoric ilustrat al vieții dacilor, prezintă, ca un catalog de modă al acelor vremuri, costume populare și opinci asemănătoare celor purtate în zilele noastre de țăranii români. Și cum strămoșii noștri erau vânători abili, atunci, ca și acum, ei foloseau piei de cerbi, urși, vulpi, lupi și bursuci, dar și de vită și porc. Primul grup, al purtătorilor pieilor din vânat, aparținea celor bogați, pe când cei săraci își făceau opincile din piele de porc sau vită. Sigur, nu țineau foarte mult, purtatul zilnic, în toate anotimpurile, la treburile casei, pe ogor, la sărbători le făcea să se rupă și trebuiau înlocuite. Pentru oamenii simpli, opincile reprezentau o încălțăminte comodă ce permitea folosirea de obiele groase din lână, ținând astfel de cald pe timpul iernii.
Meșteșugul confecționării opincilor era foarte răspândit, iar țăranii români și le făceau singuri dintr-o bucată de piele pe care o strângeau pe picior cu nojițele. În schimb, Călușarii din sudul României și-au adaptat opincile în opincuțe, adică nojițele nu se mai leagă deasupra, pe picior, ci sunt prinse cu bretea de piele peste gleznă. Magia jocului ritualic este amplificată de ciucurașii și clopoțeii de deasupra acestor încălțări, prinse de ciorapii de lână sau de pantalonii strânși, din postav, ce fac zgomote în timpul dansului pentru alungarea duhurilor rele. Această piesă de port popular și-a dat ultima suflare odată cu moartea fabricii de opinci din Hârlău, ce funcționase în perioada interbelică.
Din cauza purtării opincilor, ungurii i-au poreclit pe români opincari (bocskoros), ceea ce ne amintește de o întâmplare celebră din anul 1919, când românii au sprijinit puterile Antantei la eliberarea Budapestei de sub regimul bolșevicului Bela Kun. Caporalul Bivolaru, gradat al armatei române, a arborat pe Parlamentul maghiar, în semn de victorie, în locul steagului tricolor, o opincă românească, ca răspuns la atitudinea ofensatoare a ungurilor. O altă poveste, tragică de data aceasta, este cea în cazul lui Crișan, participant la răscoala țărănească din 1784, care, după ce a fost arestat prin trădare, și a pus capăt zilelor cu nojițele de la opinci pentru a nu împărtăși soarta crudă a confraților lui români, Horea și Cloșca, prinși și executați de autoritățile imperiale.
Fiind un element vestimentar atât de distinctiv și de popular, substantivul „opincă” a creat în limba română diverse expresii, nu toate cu sensuri peiorative, cunoscute de fiecare dintre noi: de la vlădică la opincă; cel încălțat în papuci nu-l cunoaște pe cel în opinci; opinca este talpa țării; fiecare știe sigur unde-l strânge opinca ș.a.
Si în Albania, opincile (opingë) făcute din piele de porc sau de vită, legate pe picior cu curele, reprezintă piese ale portului popular, întâlnite astăzi în spectacolele folclorice. Ca în toate culturile balcanice, ele sunt împodobite la vârf cu ciucuri, reflectând interferențele culturale din Peninsulă. Confecționate dintr-o singură bucată de piele, găurită pe laterale și strânsă cu bretele ce trec prin aceste orificii, ele, deși simple, cunosc diferite modele și lucrături ale pielii, elemente decorative care le disting nu numai de la o zonă etnografică la alta, dar și de la o tară la alta. Cele mai vechi dovezi arheologice atestă existența opincilor albaneze încă din secolele V-IV î.Hr., fiind specifice culturii ilire, diferite de sandalele grecești și romane și, mai târziu, de cele ale slavilor care s-au așezat în Balcani, în sec. al VI-lea d.Hr. Albanezii le-au dus cu ei în Italia, iar imagini cu opinci pictate ce datează din sec. al XVI-lea se regăsesc în unele lucrări ale lui Onufri, renumit pictor ortodox de biserici și icoane, protopop în Elbasan.
Prof. Claudiu Stancu
