Lucrând la o nouă carte a tânărului Mitel Milosteanu, am stat recent de vorbă cu mama adolescentului ce-ar fi putut deveni cel puţin autor de reflecţii – precum George Drăghescu, de exemplu –, dacă nu autentic filosof (21 octombrie 1980 – 10 iulie 1999) ca Petre Ţuţea.
În acest sens, am avut câteva convorbiri cu mama flăcăului din Târgu-Cărbuneşti lui Ion Pecie şi Florin Isuf (plecaţi dintre noi prea devreme), Nicolae Dragoş şi Gheorghe Plăveţi. Pe numele ei, Maria Milosteanu-Duralia, această dârză femeie, cu har de povestitoare, mi s-a relevat ca o Smarandă Creangă pentru Nică al ei, micuţul Mitel.
Copilul se ţinea aproape de cea care îl născuse şi crescuse ca să fie jertfă, fără de voia sa, ci dintr-o stranie „chemare” a unui destin inclement. Se „pierdea” în grădina-paradis a lumii, pe ogoarele familiei, harnic şi doritor de muncă.
Avea Mitel spirit practic dar şi intelectual, se bucura să se integreze social, învăţa din plăcere şi se autoinstruia cu o lejeritate uluitoare, aparent fără să se lovească de dificultăţi de receptare/ înţelegere. Emitea judecăţi de valoare surprinzătoare, şi ca din senin, din nimica-ce.
Relatându-mi cele de faţă, Maria Milosteanu-Duralia îşi ştergea câte-o lacrimă, răsărită discret, în colţurile pleoapelor. M-a cuprins o emoţie inevitabilă, pe mine, interlocutorul-martor al unei tragedii, încă una al cărei rost suprem pare de nelămurit. Atâtea vlăstare ale astrelor şi literelor româneşti s-au stins, neverosimil, prea devreme, neavând timpul necesar să-şi continue/ ori să-şi termine opera, de la Nicolae Labiş încoace şi până la Nichita Stănescu.
X X X
Respirând aerul proaspăt şi nemuritor din cultura libertăţii, Mitel Milosteanu şi-a vădit, intuitiv-creator, vocaţia de a explora nevăzutele lumi esenţiale (până la undele şi particulele subcuantice).
Doru V. Fometescu este cel dintâi care nu ezită să reliefeze năzuinţa elevului de liceu Dumitru Milosteanu de a atinge absolutul cu o clipă mai iute ca alţii din generaţia sa. Aflat acum în eternitate, acest gânditor precoce s-a apropiat de nemurire prin iubire de înţelepciune, trecând frontiera dintre noumenal – fenomenal dincolo, ca un iscusit iniţiat în taina resorbţiei realului în fantastic, sau a fantasticului în cugetarea pură. Şi iată cum prezenţa de mister – îşi notează acelaşi exeget şi pionier al legendarizării unui posibil „personaj” propulsat în mit de o neşansă groaznică, Doru V. Fometescu – „dezmorţeşte lumea noastră viscolită de trufia materiei, aflată în dezacord cu puţinătatea vibraţiei spirituale”. Creaţia de meditări ale lui Mitel Milosteanu „devine o formă vie ce sfidează legile entropiei”, şi configurează „un fel de transfigurare aureolată a energiei morale care nu se destramă nicicum, în vârtejul curgerii universale”.
Într-o lume confuză, care se destramă politic şi etic, Mitel/ Dumitru era parcă străfulgerat de mesajele subtile ce-i parveneau parcă dintr-un univers paralel. Citez: „Sufletul ni se deschide într-o voluptoasă destrămare, într-un infinit mângâietor, într-o aspiraţie spre vârf, fără ca să ne doară cât de puţin această destrămare”. Simţim în acest microtext adieri dinspre Eminescu şi Blaga, dar şi dinspre Nietzsche şi Heidegger.
X X X
Prenumele Mit-El (şi mă zboară ideea la El-Gahel – n.m.) preferat şi scris cu dezinvoltură, din nenumărate rânduri în paginile caietelor sale de studiu liceal, dezvăluie, la o primă lectură, într-un mod transintuitiv, nevoia de mirare, ca o transcendere abruptă spre alte dimensiuni – şi acestea – transmitice. Citez: „Într-o lume care se crede venită din perfecţiune, un geniu este un nimeni, dar dacă ne gândim că acel geniu va fi declarat sacru după moartea sa, noi trebuie să-l păstrăm în anonimat pentru a-l proteja.”. Prietenii adulţi ai lui Mit-El Milosteanu i-au încălcat „trebuinţa” şi au crezut de cuviinţă să-l întipărească, mai persistent, în memoria comunităţii. Căci „oare nu este momentul când curajul de a trăi înseamnă altceva decât negaţia morţii?”. Ei da, chiar înseamnă altceva! Adică nu absurdul unei vieţi frântă brusc, nu ultimatumul rostirii marelui Da sau a marelui Nu, ci desigur, mult mai firesc, conjugarea acestora dialectică/ trialectică. Ci „contopirea în termenul vital, în iubirea ca germen, în iubirea ca dorinţă, care face din sufletul oamenilor fântâni nesecate de stări cristaline în puritatea lor”.
Ei, desigur, indubitabil, predispoziţia spre filozofie a lui Mit-El Milosteanu îţi transmite idei formidabile, de tăria esenţelor volatile ale vreunui alchimist lunatic. Asta deoarece autorul unor asemenea presentimente metafizice îţi zguduie din temelii fiinţa. Citez din nou: „Lucrurile sunt clare… Ba se petrec chiar contrar. După ce ai răsturnat pe Dumnezeu şi-ai pustiit cerul, după ce ai înnegrit soarele şi-ai îngheţat pământul, vidul cosmic îţi mai lasă o scăpare. Şi o ieşire spre om. Ruptura definitivă cu această vietate este stadiul final al renunţării – încoronarea”. Acest „paragraf” mă uluieşte. Mult mai târziu Marin Sorescu avea să-şi publice o carte „Încoronarea”. Ruptura invocată este ruptura de nivel ontologic ca la Jean-Paul Sartre din „Fiinţa şi Neantul”. Oximoronul prelevat intertextual din Gérard de Nerval, răsturnarea lui Dumnezeu inspirată de un „Psalm” arghezian („Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu”), tărâmul celest pustiit sugerează o „ascendenţă” în T.S. Eliot („Tărâmul pustiit”), mă avertizează asupra unei culturalităţi de excepţie.
X X X
Recitesc „sclipirile” de (auto)cunoaştere ale lui Mitel Milosteanu şi o crâncenă revoltă mă asmute asupra Deveninţei lui Constantin Noica. Şi-mi transcriu, întru proprie „însuşire”, încă o „mostră sublimă” de cognitivitate recuceritoare de vechi orizonturi, nepermis uitate, care mă reorientează în voltă: „Şi triumful cunoaşterii nu ne arată decât în ce mare luptă ne-am angajat şi câte posturi pierdute avem de recucerit”. El, adolescentul ales să-şi reprezinte „Zona” precum Guillaume Apollinaire urma să fie un erou. Citez, spre a nu fi acuzat de vreun careva de viciul de suprainterpretare, o capodoperă miteliană de poem de influenţă americănească, ideal adaptat eului personal, proiectat în zorile transmodernismului românesc cu teribilă anticipaţie a Noii Paradigme în care a păşit Literatura Actuală pe mapamond:
„După ce ne-am ameţit de toate întunecimile,
după ce am vrut să epuizăm în simţire suferinţa
şi moartea, iar în gând am meditat deşertăciunile
până la absurd;
Dacă am pus atâta intensitate şi atât nelimitat
pentru a nu deveni cenuşă, ce altceva decât
transfigurarea ne îmbrăţişează într-o aureolă
totală şi definitivă?
Înviorătoare, mângâietoare, dulce pentru nefericit,
pentru cel mai rău chiar, bunătatea răspândeşte
lumina în mersul ei.
Partea ce ea şi-a ales este cea mai umbrită:
să lege rănile,
să şteargă lacrimile,
să aline durerile inimilor mâhnite,
să ierte,
să împace.
Este bine că-n lume să mai găsesc şi creatori
fericiţi, precum este bine că se mai găsesc
şi oameni care se pot înălţa
continuu, încât adevărul
va dăinui.” (Mitel Milosteanu: Transfigurare).
