În perioada 1877 – 1878 România a participat cu trupe la războiul ruso-turc desfășurat pe actualul teritoriu al Bulgariei, război ce avea să devină pentru România „Războiul de Independență”.
La 19 iulie 1877 Marele duce Nicolae I al Rusiei, comandantul suprem al armatelor rusești, a adresat principelui Carol I al României o telegramă cifrată în care, i-a cerut cu insistență ajutorul. Principele Carol I a acceptat propunerea Marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna.
În Ordinul de zi către armata română prin care se ordona trecerea Dunării, dat la Marele Cartier General al Armatei din Corabia, la 20 august 1877, Principele Carol I al României, spunea: „Oșteni români, voi știți cât de mult a suferit patria noastră pe timp de peste 200 ani, în care vi se răpiseră mijloacele de a mai apăra bărbătește, pe câmpul de bătaie, drepturile ei. Astăzi aveți ocaziunea de a arăta din nou vitejia voastră și Europa întreagă stă cu ochii țintiți spre voi. Înainte dar cu inima românească și lumea să ne judece după faptele noastre. Reîncepem astăzi luptele glorioase ale străbunilor, alăturea de numeroasele și bravele armate ale unei din cele dintâi puteri din lume. Armata română, deși mică se va distinge, sunt sigur, prin bravura și disciplina ei. Ea va reda astfel României rangul ce a avut altădată și care i se cuvine între națiunile europene”.
În cadrul acestei operațiuni militare de mare importanță a Armatei Române în teatrul de război din Balcani, pentru anihilarea trupelor otomane care acționau în partea nord-vestică a Bulgariei, i-a revenit misiunea de a cuceri Vidinul, important centru de comunicații ce asigura accesul spre interiorul Peninsulei Balcanice, centru ce beneficia de suportul a trei puncte de rezistență foarte bine întărite din punct de vedere logistic și anume: Tatargikul, Vidinul și Smârdanul.
Lupta în sine, a fost parte a unei acțiuni desfășurate de trupele Diviziilor 1, 2 și 4 și ale Brigăzii de Roșiori românești, pentru a ocupa și a păstra principalele poziții fortificate de la Novoselo, Smârdan și Inovo. În plus, acțiunile prevedeau și cucerirea altor puncte de rezistență înaintată din jurul Vidinului – Tatargik, Rupcea, Rainovcea și Capitonovcea.
În acțiunea de blocare a Vidinului, primul punct ocupat a fost Nazâr-Mahala, cucerit la 29 decembrie 1877 după o scurtă rezistență, iar la 2 ianuarie un contraatac otoman destinat să împiedice organizarea blocadei, a fost respins de focul artileriei, la Novoselo. Un consiliu de război ținut la data de 9 ianuarie 1878, a aprobat planul de a fi restrâns „cercul de investire” din jurul Vidinului. Până la 10 ianuarie 1878 împresurarea întregului ansamblu fortificat fusese terminată și Marele Cartier General român a decis cucerirea punctelor înaintate de rezistență pentru izolarea definitivă a cetății: în sectorul 1 Sud a Tatargikului, în sectorul 2 Vest a localităților Novoselo, Rupcea și Rainovcea, iar în sectorul 3 Nord a Smârdanului, precum și a satelor Inovo și Kapitanovcea.
Comandantul Corpului de Armată român din această zonă, generalul Mihail Cerchez, a decis cucerirea Smârdanului cu orice preț, astfel că, la data 12 ianuarie 1878, a ordonat locotenent-colonelului Ioan Cotruț, comandantul Regimentul 6 Dorobanți, să înceapă atacul asupra puternicei redute. Potrivit instrucțiunilor, atacul s-a declanșat după încheierea celei de-a treia salve a bateriilor de artilerie și a constat în înaintarea regimentului sub ploaia de gloanțe, până la aliniamentul trupelor turcești. Dând dovadă de mare vitejie, ostașii Regimentului 6, ajutați fiind și de șarja de cavalerie a Regimentului 8 Călărași, au atacat la baionetă trupele otomane și au cucerit reduta Smârdan, deschizând astfel drumul cuceririi Vidinului. Maiorul Ulescu și companiile 7 și 8 ale batalionului său au înaintat prin zăpadă, reușind să atingă aliniamentul pedestrimii turcești. Efortul dorobanților a fost dublat de șarja cavaleriei Regimentului 8 Călărași. Profitând de intensitatea atacului de cavalerie, maiorul Ulescu și-a condus oamenii asupra parapetelor. Otomanii s-au retras din dispozitiv, încercând o scurtă tentativă de repliere în localitatea Smârdan. Sub directa comandă a locotenent-colonelului Ioan Cotruț, Regimentul 6 Dorobanți a început lupta la baionetă. Descoperirea celei de-a doua redute a provocat dublarea eforturilor militare, maiorului Ulescu revenindu-i misiunea de a înfrânge și acest al doilea punct al fortăreței Vidinului. Datorită iscusinței dovedită de locotenent colonelul Ioan Cotruț în organizarea atacurilor, către sfârșitul zilei, românii au încheiat cu succes și operația de cucerire a Inovei, ultima redută otomană. De la Smârdan au fost capturate 4 tunuri Krupp de calibrul 87 și o importantă cantitate de muniție, iar din reduta de la Inovo, un steag otoman. Pierderile armatei române au fost semnificative.
În zilele de 12-13/24-25 ianuarie totalul pierderilor românești s-a ridicat la 238 de morți (dintre care 5 ofițeri) și 370 de răniți, iar totalul pierderilor otomane la 700 de morți și răniți și 300 de prizonieri.
Lupta de la Smârdan a avut un rol decisiv în operațiunea militară care s-a înfăptuit în zilele de 12-14/24-26 ianuarie 1878 și care avea ca scop principal, cucerirea de către Armata Română a liniei fortificate exterioare a Cetății Vidin și izolarea garnizoanei otomane de liniile de comunicații terestre exterioare.
„Monitorul oastei” scria: „Victoria de la Smârdan câștigată în ziua de 12 ianuarie 1878 este una dintre cele mai frumoase ale României. În acea zi, drapelul țării, fâlfâind pe întăriturile de la Smârdan, a dat corpului de vest completarea investimentului Vidinului până la Ceiselo şi Dunăre. Luptători din acea zi, România vă admiră”.
Această victorie de la Smârdan, alături de cele de la Plevna, Grivița și Rahova, va încheia participarea victorioasă a armatei române la Războiul ruso-turc din 1877-1878 prin care România și-a câștigat independența de stat.
Lt. col. (r.) Gheorghe BUŞE, A.N.C.E. „R.M.” Gorj
