În decursul istoriei, au existat personalităţi cu trăsături contradictorii care, într-un fel sau altul, au jucat un rol important, împingând omenirea spre creaţie şi progres sau dimpotrivă, spre distrugere şi oroare. Un loc aparte l-au avut acei lideri politici al căror amestec de paranoia şi megalomanie s-a repercutat negativ, schimbând destinul milioanelor de oameni.
Bunăoară împăraţii Caligula, Claudius, Vitellius, Domiţianus şi Nero, unul mai nebun decât celălalt, halucinau prin a-şi exercita sodismul şi asasinatele spre disperarea poporului roman. Dar cele mai sugestive cazuri de minţi bolnave care au marcat istoria le întâlnim mai aproape de noi, în veacul trecut, reamintindu-i pe Adolf Hitler, Mussolini, Stalin, Mao, Kim Ir Sen, Pol Pot, fără de care destinul popoarelor şi rosturile omenirii ar fi fost altele. Inapţi performanţelor intelectuale, aceştia au trăit într-un amestec de afecţiuni psihice dominate de setea de putere, iar pentru a face asta nu au mai ţinut cont de nimic, plasându-se în topul celor mai cruzi dictatori din toate timpurile. Încadrându-se perfect în canoanele unor doctrine extreme şi într-o demagogie ultranaţionalistă, ei fluturau sloganurile “Un Fuhrer, un popor”, “Cel mai iubit de Dumnezeu”, “Tătucul popoarelor sunt eu”, “Marele salt înainte”, au provocat războaie, tiranii şi asasinate în masă, făcându-se vinovaţi de uciderea pe mapamond a peste 190 milioane de oameni pentru care veacul trecut a fost definit ca un secol al violenţei. Întrebat de un ziarist britanic despre moartea a milioane de oameni în procesul de creare a satului sovietic marocist-leninist, Stalin avea să dea unul dintre cele mai cinice răspunsuri replicând că “moartea unui singur om este o tragedie, moartea unui milion este statistică”, în timp ce o altă minte paranoică (Hitler) împingea omenirea spre cea mai devastatoare conflagraţie mondială din istorie, în urma căreia au murit peste 50 milioane de oameni. Dar dacă triada dictatorilor Hitler-Stalin-Mao, în nebunia lor de a ajunge stăpânii lumii, se face vinovată de fanatisme şi criminalitate, tansformând lumea într-o imensă maşină de ucis, dincolo de conflictele majore ale 
veacului s-au clădit două sisteme politice antagonice ce aveau să guverneze pe mai departe incertitudini înfiorătoare. Din competiţia lor galopantă comunismul a fost nevoit să capituleze devenid, pentru unii o istorie urâtă, iar pentru alţii o nostalgie promovată chiar din frustrările mult mediatizatei societăţi capitaliste de consum. Iar comunismul a ajuns doar o afacere pentru propaganda occidentală sau cel mult o atracţie pentru curioşii călătoriilor în trecut sau mai exact o căutare de exotism în fostul lagăr socialist.
Din păcate mult trâmbiţatul Occident, care a grăbit prăbuşirea comunismului nu şi-a făcut un scop din redescoperirea democraţiilor şi a drepturilor omului şi cu atât mai mult pentru o reclădire economică de care să beneficieze popoarele est-europene. Mai degrabă s-a urmărit o consolidare a raporturilor de subordonare care să menţină decalajele şi să permită Vestului implanturile de interese, controlul economic şi strategic şi avantajele ce decurg dintr-un astfel de fenomen globalizat. De aici reies şi motivele dezechilibrelor fostelor state socialiste ce păşesc încă printr-o tranziţie fără o finalitate optimistă şi în care nivelul de viaţă şi gradul de civilizaţie sunt încă departe de lumea occidentală. O astfel de stare de lucruri colaborată cu politica “pumnului în gură” al marilor puteri, cu fanatismul islamic şi persistenţa multor probleme grave în Orient şi în alte zone fierbinţi de pe glob sau cu dorinţa naţiunilor la propia demnitate, pun pe mai departe în pericol stabilitatea şi pacea lumii, accelerându-se terorismul şi un lung şir de conflicte la scară planetară. Şi ceea ce este mai grav, că rămâne posibilitatea proliferării şi folosirii tehnologiilor şi armelor nucleare, reamintindu-ne cu înfrigurare de un Enola Gay şi de bombele atomice Little Boy şi Fat Man, care în fracţiuni de secundă au prăpădit oraşele Hiroshima şi Naggasaki şi au omorât în timpul odioaselor explozii de la 6 şi 9 august 1945 peste 300 de mii de oameni.
România, un pion în angrenajul omenirii a cunoscut şi ea nefericirea vremurilor, având parte de racilele marilor conflagraţii militare şi ale comunismului şi poate a uneia dintre cele mai cunoscute tiranii izvorâtă din nebunia patologică a geniului din Carpaţi de a conduce după bunul plac ţara. Conform statisticilor, România a dat tributul de sânge, pierzând în catastrofele secolului trecut peste 1 700 000 de oameni, iar perioada comunistă (1945-1989) a dus şi ea la moartea a circa 150 000 de români prin lagăre, închisori sau şantiere de muncă forţată. Din păcate, înlăturarea lui Ceauşescu şi a regimului comunist dar şi bucuria descătuşării poporului după evenimentele din Decembrie 1989, vor fi umbrite de instaurarea unui regim politic la fel de odios care nu a făcut altceva decât să adâncească procesul de sărăcire şi de genocide în rândul românilor. S-a instaurat de fapt un stat politico-economic mafiot, întreţinut de corupţie, interese şi meschinării avare şi de acei profitori politici care încearcă cu disperare să ne ţină conectaţi la aparatele unor iluzii deşarte despre mult trâmbiţata prosperitate capitalistă.
Or, trenând de 21 de ani încoace aceeaşi stare păguboasă de lucruri, mă tem că nici perioada anilor ce vin nu va aduce în casele noastre mai multă linişte şi speranţă de mai bine, câtă vreme cei care vor dirigui pe mai departe mersul ţării vor fi aleşi, târâş-grăpiş, prin fraudă şi jocuri de interese, din categoria aceloraşi politicieni obscuri şi incapabili. Ei nu au nimic în comun cu doctrinele şi ideologiile de partid şi mai ales cu interesele naţionale, dar sunt plini de orgolii, patimi şi lăcomie ce le întunecă minţile, defulându-se în tot felul de monstruzităţi ce lovesc cumplit destinul României.
Şi istoria se repetă, având cel mai nefericit exemplu, dat de actualul regim aflat la putere care colportează minciuna “româna de baltă” şi schizofrenia cultului personalităţii – gen Traian Băsescu sau Elena Udrea, şi este deopotrivă încărcat de nelegiuire, tiranie şi incompetenţă, clientelism şi profitori, într-o încrengătură nesfârşită de tip mafiot, şi până la urmă o putere a trădării naţionale ce a otrăvit în deznădejde, umilinţă şi sărăcie poporul român. Dovada care atestă situaţia de fapt, de a ajunge sărăntocii Europei este între altele şi exodul masiv al compatrioţilor noştri în afara fruntaşiilor ţări, ceea ce reprezintă şi cea mai mare dramă pentru România, mai ales pentru destinele ei viitoare. Or, într-o astfel de situaţie ce pare să fie fără ieşire, soluţia radicală este absolută şi urgentă pentru a înlătura fără drept de apel camarila de nemernici ce au prădat ţara (şi o vor face în continuare) mai nemilos decât fanarioţii, redând doar astfel credinţa de mai bine şi demnitatea poporului român.
Vasile Irod
