DUMNEZEU să te odihnească în pace, Învăţătorule Gheorghe SCURTU, unchiul meu drag!

,,Lumină am căutat, iar din sufletul meu de învăţător, lumină lină am dat”!

Mai erau doar două luni şi împlineai venerabila vârstă de 88 de ani, cea care simbolizează infinitul şi viaţa cea fără de sfârşit, dar, Bunul Dumnezeu a Voit ca să te cheme la El şi să te binecuvinteze pentru lumina învăţăturii şi a dragostei de carte pe care ai sădit-o în inimile copiilor din atâtea generaţii pe care le-ai învăţat şi le-ai educat ca nimeni altul! Ştiu că în minunata carte pe care ai scris-o cu sufletul plin de iubire şi pe care ai tipărit-o la vârsta senectuţii, atât de frumos intitulată «CARTE DIN LUMINA CĂRŢII», având ca motto: ,,Lumină am căutat, iar din sufletul meu de învăţător, lumină lină am dat”, ai ţinut foarte mult să începi prin a spune: ,,De multe ori sunt în dilemă și nu știu cum e mai bine, dacă trebuie să încep să povestesc de la vârsta pe care o am acum sau de la vârsta copilului mic, ce abia pășește în viață! Dacă mă gândesc bine, uneori caut să scot în relief unele date despre cei care au fost, au trăit și acum nu mai sunt, iar pentru cei care mai sunt, încă, în viață, cred că e bine să-și aducă aminte de «rădăcinile» de unde vin, ca ființe umane, ca de acum înainte să se poarte în așa fel încât să demonstreze că încă mai sunt trăitori pe acest pământ, că se trag din același sânge și că pentru ei copilăria, adolescența și calitatea de părinte sunt o aglomerare de căutări, de imperfecțiuni și chiar de nefericiri protejate de un «binefăcător»… al aducerilor aminte! Spun aceste lucruri, fiindcă în paginile cărții, voi căuta să scot în relief viața mea, așa cum știu că am trăit-o în momentele scurse în vâltoarea timpului, care uneori am senzația că nu mai are răbdare!”, iar, în ziua de 11 noiembrie, ora 10, 15 timpul n-a mai avut răbdare şi ţi-a păstrat în filele calendarului său îngălbenit, doar ultimele şoapte şi ultimele sclipiri ale privirii care se stinge ca o lumânare! Ştiu că pierderea unei persoane dragi sufletului, ne creează o stare de neputinţă şi de anxietate, iar uneori chiar atacuri de panică, dar, toate aceste trăiri sunt fireşti, iar dacă piederea se produce într-un mod mai mult sau mai puţin aşteptat, atunci, ele se pot amplifica şi se pot metamorfoza neaşteptat! Mai ştiu că suferinţa psihică provocată de un eveniment nefericit şi stresul mare pe care îl resimţim la decesul unei fiinţe dragi, pot determina şi schimbări la nivel fizic, precum oboseală, ameţeală şi insomnie, dar, dimineaţa, când se trezeşte din somnul zbuciumat, o persoană îndoliată e singură, face treabă prin casă singură, fiindcă nu vine nimeni s-o ajute, iar, seara la culcare e tot singură. Poate că se simte la fel de singură, chiar şi atunci când prietenii şi rudele se îndepărtează, când are nevoie de ajutor şi n-o ajută nimeni, când vrea să se plângă şi n-are cui, când vrea să vorbească despre sufletul ei drag şi n-are cui s-o spună! Persoanele îndoliate din jur, copiii şi nepoţii, rudele apropiate şi colegii din învăţământ, îţi vor spune mereu că suferinţa lor nu are un termen-limită, că moartea sufletului lor drag, va rămâne mereu săpată adânc în fiinţa lor. Ca să fie consolaţi apropiaţii mei, le spun că durerea se mai schimbă cu timpul, dar nu se diminuează şi nu se vindecă în timp! Acum, unchiul meu drag, mă văd în fața propriilor adieri ale lacrimilor sufletului, dar, mă chinuiesc să le adun, ca să-ţi păstrez în amintire chipul de părinte! Voi păstra fotografiile şi tabloul, dar imaginea care se va reflecta în ele, va fi uşor fragmentată și neclară în locurile unde este lipită pe masă, în vitrină sau pe perete. O lacrimă şi un plâns tăcut îmi este prețul pe care trebuie să-l plătesc pentru a mă regăsi și pentru a avea tăria de a păşi mai departe, doar pentru a vedea viaţa cea de dincolo de cuvânt! DUMNEZEU să te odihnească în pace, unchiul meu drag!
(G. VASILE)