În Duminica a 18-a după Rusalii; Ap. 2 Corinteni 9, 6-11; Ev. Luca 5, 1-11 (Pescuirea minunată), Evanghelia care se citeşte la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, ne prezintă o minunată Pericopă Evanghelică plină de substanţă şi revelatoare care este cunoscută prin sintagma de «Pescuirea minunată» şi care descrie lucrarea săvârşită de către Mântuitorul Iisus Hristos, după ce predicase în faţa mulţimilor din corabia lui Petru, cerându-i acestuia să se îndrepte în larg şi să arunce mrejele pentru o pescuire bogată, mai ales că, deşi ostenise toată noaptea şi nu reuşise ca să prindă mai nimic, Apostolul Petru face ascultare şi împlineşte porunca Domnului, fiind surprins, de-a binelea, împreună cu alţi ucenici care îl însoţeau, de faptul că în cele din urmă au prins atât de mult peşte, încât au chemat o altă corabie, astfel încât cele două corăbii erau gata să se scufunde cu greutatea peştelui prins la năvod! În mod surprinzător, însă, în faţa acestei minuni uimitoare, Apostolul Petru Îi spune Mântuitorului Iisus Hristos: «Du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos», ceea ce înseamnă că ucenicul Domnului a înţeles că acea minune săvârşită în largul mării, nu se datora priceperii sale şi abilităţilor în lucrarea pescuitului, ci, lucrării Atotputernicului, ceea ce demonstrează că întotdeauna, Dumnezeu ne arată, cât de zadarnice sunt strădaniile şi sacrificiile omeneşti, fără ajutorul Său negrăit, prin care Mântuitorul salvează întotdeauna omenirea de la pieire!
«Du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos»!
Din Pericopa Evanghelică a Duminicii a 18-a după Rusalii, aflăm că la începutul activităţii Sale pământeşti, Mântuitorul se află chiar la statornicirea relației cu primii Săi ucenici: Petru, Iacov și Ioan, cei care vor alcătui cercul restrâns al apostolilor şi care vor fi mereu prezenți în momentele importante ale misiunii publice ulterioare a Domnului Iisus Hristos, precum sunt «Schimbarea la Față» pe muntele Tabor, Învierea fiicei lui Iair, de aceea, textele Evanghelice pomenindu-l și pe Apostolul Andrei, fratele lui Petru, se încheie cu o frază foarte sugestivă şi plină de semnificaţie prin care ni se spune că «Au lăsat totul și au mers după El»! (Luca 5, 11). Pentru frumuseţea narativă a textului, dar, şi pentru mai multă relevanţă a contextului de a pleda pentru convingerea celor care manifestă îndoieli metafizice, vom reda paragraful din Evanghelie prin care se spune: «În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci, El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: ,,Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni”! Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El»! (Luca 5, 1-11). De cele mai multe ori, ca nişte oameni frământaţi de gânduri şi de atâtea îndoieli, ne punem întrebarea privitoare la ceea ce i-a determinat pe aceşti ucenici să-şi părăsească ocupaţia, familiile lor, şi să-L urmeze pe Domnul Iisus, fără să înţelegem îndeajuns că hotărârea lor de a-L urma pe Dumnezeu este nepătrunsa şi nebiruita putere a dumnezeiescului har, poate că este pilda vieţii curate şi sfinte, virtutea smereniei Mântuitorului. În decursul vremii, mulţi au propovăduit învăţături înalte pe care ei înşişi nu le-au urmat, pe când Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit tot ceea ce a învăţat, iar, asemenea pescarilor din Evanghelie, pilda vieţii neprihănite se prezintă înaintea ochilor inimii noastre ca o lumină pentru noi, după nopţi lungi de pescuit în deşertăciunile iluziilor lumeşti şi ale promisiunilor deşarte ale demagogilor zilelor noastre! Pentru smerenia lui Simon Petru şi a celorlalţi pescari, harul Lui Dumnezeu a coborât peste ei şi au devenit pescari de oameni, apostoli propovăduitori ai credinţei! Această Pericopă despre pescuirea minunată, ne demonstrează elocvent, cum fapta Mântuitorului Hristos a determinat o cotitură în viaţa unor pescari, făcându-i să-şi părăsească meseria lor şi să se dăruiască total ca slujitori ai Lui Dumnezeu, ai oamenilor şi ca Apostoli şi propovăduitori ai Legii Evanghelice. Mai constatăm că Simon Petru s-a smerit, atunci când a văzut această minune săvârşită de către Domnul Iisus şi, fără a se mândri, îşi recunoaşte păcătoşenia şi slăbiciunile zicându-I Lui Iisus: «Du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos», apoi, căzând la genunchii Lui! De multe ori, poate călătorim pe cărările acestei vieți trecătoare, căutând inconștient dragostea şi iubirea aproapelui, fiindcă ne spune psihiatrul italian Giacomo Dacquino: «Cel care este incapabil să iubească e incapabil și să se facă iubit», ceea ce înseamnă că oamenii dizgraţioşi, nu-i iubesc pe alții, dar nu se iubesc nici pe ei înşişi! În general, fiecăruia dintre noi, ne place să fim apreciaţi de către ceilalţi, dar, forța aceasta de atracție, de a impresiona, nu este înnăscută, ci este rezultatul unei acțiuni sistematice asupra sinelui, poate şi rezultatul unei creșteri spirituale interioare, a unei încrederi sănătoase în sine, pentru că numai astfel, devine cineva om cu adevărat, prin bun-simț și măsură! Părintele Dumitru Stăniloae are o frumoasă constatare, când arată că la fiecare vârstă se regăsește sensul de a exista în a iubi și a fi iubiți de alții! Putem să ne mai întrebăm, de ce Domnul a chemat la propovăduirea Învăţăturilor sale oameni din popor şi nu pe cei învăţaţi sau pe preoţi, iar, aici, putem răspunde prin faptul că Apostolii nu au făcut studii înalte, cu diplome cumpărate la preţ de marfă, aşa cum fac mediocrii de astăzi, deoarece aveau ceva mai preţios şi mai demn de luat în seamă: simplitatea inimii! Ei Îl credeau pe Dumnezeu pe cuvânt şi aveau simţul concretului, al vieţii curate, adică, bunul simţ, aşa cum au de obicei ţăranii din satele noastre care se golesc de oameni, pe când cei cu carte sunt adesea cuprinşi de abstracţiuni şi de speculaţii metafizice, iar, pentru a relua o idee a Sf. Ap Pavel, care spunea că în slăbiciune se plineşte puterea Lui Dumnezeu, credem că e bine să înţelegem că dacă Apostolii ar fi fost oameni de înaltă cultură, li s-ar fi putut atribui conţinutul predicii, pe când aceasta vine doar de la Dumnezeu Învăţătorul, Cel Care ne arată, cât de zadarnice sunt strădaniile şi sacrificiile omeneşti, fără ajutorul Său negrăit, prin care Mântuitorul salvează omenirea de la pieire!
,,Nu te teme, de acum înainte, vei fi pescar de oameni”!
În acest fel, chemând oameni consideraţi fără carte şi cultură, acest risc era evitat şi era clar pentru toţi că Sfântul Duh vorbea prin gurile lor! De altfel, Simon Petru şi-a dat seama, în faţa minunii săvârşite, Cine era El în realitate şi ce i se cuvenea lui Iisus Hristos, chiar dacă, spaimă mare i-a cuprins pe toţi cei care au fost de faţă la săvârşirea acestei minuni, între care erau şi Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu: «Căci spaima îl cuprinsese, pe el şi pe toţi cei care erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon» (Luca 5, 9-10). În cele din urmă, Domnul Iisus Hristos, văzând smerenia lui Petru, îi zice: «Nu te teme, de acum înainte, vei fi pescar de oameni» (Luca V, 10), pentru ca noi să înţelegem faptul că smerenia e păzitoarea şi temelia tuturor virtuţilor omeneşti, deoarece cu ea toate virtuţile devin mai adânci şi se dovedesc desăvârşite. Smerenia stă la temelia vieţii noastre spirituale, la temelia tuturor celorlalte virtuţi şi este izvorul oricărui har ceresc, iar, dreptatea şi tăria se sprijină tot pe smerenie! Ştim că tăria noastră de caracter şi puterea de a învinge greutăţile, de a ne vindeca de pandemia aceasta care parcă nu se mai termină, le avem numai de la Dumnezeu, dacă suntem convinşi de slăbiciunea noastră proprie şi a pretinşilor sprijinitori ai vindecărilor noastre medicale! Apostolul Petru ne oferă frumoase îndemnuri zicând: «Supuneţi-vă preoţilor şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har», mai ales că smerenia este o virtute iubită de Mântuitorul, prin care vrea să fie imitat de toţi cei care vor să-L urmeze, când zice: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”, iar, noi, fiecare în parte şi toţi la un loc, să ne punem încrederea în Dumnezeu şi să fim încrezători în puterea Lui, să dovedim râvnă în săvârşirea lucrării binelui, ca astfel, prin tot binele ce-l facem pentru semeni, să împlinim poruncile Mântuitorului şi să contribuim la binele întregii omeniri. Ascultarea şi smerenia devin virtuţi, numai împreună, fie că ascultarea iese din smerenie, fie că duce la smerenie, de aceea, Simon Petru a înţeles că Iisus nu era doar omul pe care îl putea numi cu toată consideraţia «stăpâne» sau «şefu», cum ar spune linguşitorii de astăzi şi cei dintotdeauna, ci şi «DOAMNE», în faţa puterii şi sfinţeniei căruia se simţea un mare păcătos. În schimb, reacţia lui Iisus a fost cu totul alta, fiindcă El avea să-l încurajeze pe Simon Petru, ba, mai mult, îi va face şi proorocia că, din acel moment, meseria lui, care presupunea răbdare, chibzuinţă, pricepere, stăruinţă, tenacitate şi înţelepciune, va căpăta alte dimensiuni şi orientări, încât va deveni pescar de oameni! Pentru că în ascultare şi smerenie stă exerciţiul duhovnicesc al pescarilor făcuţi Apostoli! Deci, renunţarea de bunăvoie la toată roada care ţi-ar putea-o oferi comoditatea unui trai îndestulat de dragul «pescuirii» pe «marea vieţii» acesteia, în vâltoarea mântuirii tale şi a semenilor tăi, demonstrează curajul şi dăruirea unei cauze nobile, prin înfruntarea lipsurilor, prin sobrietatea rostirii şi multe altele care umplu de sens chipul «pescarilor de oameni», iar aceasta este o problemă de bun-simţ duhovnicesc, să plineşti misiunea pe care ţi-o dă Dumnezeu, deoarece, numai Dumnezeu ne arată, cât de zadarnice sunt strădaniile şi sacrificiile omeneşti, fără ajutorul Său negrăit, prin care Mântuitorul salvează întotdeauna omenirea de la pieire!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
