Se cunoaște destul de bine din istoria României, cât de grea și plină de amărăciune era viața românilor din Transilvania, mai cu seamă a celor aflați în starea de iobagi, pentru ca la sfârșitul sec. XVIII povara jugului asupririi naționale să atingă cote insuportabile, motiv care avea să determine și marea revoltă țărănească de la 1784, condusă de Horea, Cloșca și Crișan. Și istoricii români, dar nu numai, au studiat cu atenție și au scris mult despre acele sângeroase și tragice evenimente, amintind între altele ceea ce scria chiar un contemporan al celor trei martiri ardeleni, anume Ioan Piuariu-Molnar, în legatură cu ,,nedreptățile sociale ale acelor vremuri, a umilinței naționale la care erau supuși românii transilvăneni”. După cum, într-un manuscris german din 1785 era făcută mențiunea că ,,țăranul transilvănean e, în ceea ce privește starea lui, cel mai nenorocit țăran ce se poate afla pe lume… și trebuie să se istovească asemenea unei vite”. Evident că era vorba de dominația și asuprirea sălbatică a nobilimii maghiare și austriece care avea să determine, după cum spuneam, izbucnirea marii răscoale țărănești la 2 noiembrie 1784 și a cărei flacără s-a întins în multe sate transilvane, în special din ,,Țara Moților”.
Dar nu ne propunem să vorbim despre desfășurarea acelor tragice evenimente, care, din păcate, s-au încheiat cu înfrângerea sângeroasă a răsculaților obidiți, urmată la ordinele împăratului Iosf al II-lea de maltratări, tortură și deportări forțate asupra țăranilor iobagi români participanți la răscoală, ci despre bravii lor conducători – Horea, Cloșca și Crișan, care s-au jertfit pentru dreptățile și libertatea neamului lor românesc. Și este suficient a-l cita pe celebrul girondinez și scriitor francez Jean Pierre Brissot care, cercetând istoria revoltelor populare și cauzele marilor răscoale, se exprimă printr-o stare de spirit revoltătoare la ceea ce se întâmplă cu căpeteniile acestora, mai exact cu referire la pedepsele cumplite primite de la ,,suveranii” acelor vremuri și la sfârșitul tragic a celor răzvrătiți, adică: ,,Aceasta a fost soarta Grahilor la Roma, a lui Walter, a lui Cade în Anglia, a lui Facia Lemaitre în Geneva, a lui Horia în Valahia ”. Adică un adevăr curat, cu atât mai mult cu cât cei trei bravi conducători ai răscoalei de la 1784 au avut rol covârșitor în declanșarea, mobilizarea și conducerea maselor de răsculați, ridicate împotriva nedreptăților și umilințelor nobililor unguri și imperiali, reașezându-i astăzi prin jertfa lor printre eroii care au fost și eroii care sunt încă ai neamului românesc. De altfel, marele revoluționar Nicolae Bălcescu socotea mișcarea populară de la 1784 ca ,,o poartă deschisă pentru istoria modernă a românilor, ca un moment dramatic când poporul, cu securea în mână a scris drepturile nației române și programa politică și socială a revoluțiilor ei viitoare”. După cum jertfirea pentru popor a lui Horea, Cloșca și Crișan se găsea la loc de cinstire și admirație în străinătate, în special în publicațiile unor scriitori și oameni de cultură din Austria, Portugalia, Germania, Italia, ș.a.m.d.
În același timp, din păcate, sunt și istorici, unii chiar din România care persistă în a vorbi și după 236 de ani de la izbucnirea marii răscoale că la baza incitării la revoltă a
țăranilor iobagi ar fi stat amestecul unor forțe străine de tip masonic și despre aceeași ipoteză vorbesc, potrivit căreia chiar Horea ar fi fost mason, făcând parte dintr-o asociație secretă vieneză, numită ,,Frăția de cruce”. Afirmație, încercând a fi dovedită și de faptul că în momentul prinderii sale Horia a aruncat pe foc niște hârtii, care ar fi cuprins corespondența personală cu anumite societăți secrete străine. După cum mai este invocat și faptul că el era primit deseori în audiență la împăratul Iosif al II-lea, însă pur și simplu o speculație, în condițiile în care la împăratul austriac putea să ajungă orice țăran român din Ardeal cu tot felul de petiții, cu precădere legate de condițiile grele de viață impuse de către nobilii stăpânirii. Numai că cel care cunoaște cel mai bine situația și care demontează ipotezele despre așa-zisa adeziune a lui Horea la masonerie și implicit a vreunui amestec străin în declanșarea răscoalei este marele istoric David Prodan, care descrie pe bază de dovezi certe desfășurarea evenimentelor în lucrarea sa de specialitate și anume ,,Răscoala lui Horea”. Și deși controversele specialiștilor încă persistă, se uită până la urmă esența acelor mișcări țărănești și mai cu seamă rolul celor trei martiri în lupta pentru drepturi sociale și emancipare națională, dar ceea ce doare cel mai mult, a fost și rămâne în memoria evenimentelor trădarea acestora chiar de către moți ai locului, sau altfel spus de iscoade de genă românească, aservite stăpânitorilor. Ceea ce și stârnește întrebarea, anume dacă de-a lungul existenței noastre ca popor pe aceste meleaguri, unii dintre ,,frații” neamului au purtat în sânge virusul trădării, gândindu-ne cu durere la sfârșitul tragic al multor vrednici conducători ai daco-romanismului, începând cu Burebista și Decebal și să continuăm aici cu Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Ioan-Vodă cel Viteaz, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, cu militanții Marii Uniri de la 1918, cu Nicolae Iorga, ș.a.m.d. Și iată că trăim și acum vremuri deloc fericite, când astfel de trădări își fac iarăși loc în societatea românească, asistând din păcate ca martori neputincioși la cei care pentru avantaje meschine trădează interesele de stat ale României, unitatea de neam, integritatea și suveranitatea țării.
Or, în cazul de față este simplu de demonstrat de ce pădurarul Anton Melter din Abrud, preoții Iosif Adamovici, Ioan Moise și Nicolae Rat, sau tâlharii Ștefan Trif, Nuțu Matieș și alții ca ei i-au trădat pe cei trei conducători ai marii revolte populare și odată cu astfel de fapte ticăloase s-au vândut străinilor cotropitori, trădându-și confrații, țara și neamul românesc. Ei au fost urzitorii și trădătorii care au pus la cale într-un mod mișelesc prinderea, încătușarea și întemnițarea celor trei bravi luptători, pentru care aveau să fie recompensați chiar la ordinul împăratului cu sume importante de ducați, precum și scutirea de toate obligațiile lor domeniale. Cât de români erau astfel de personaje pe care avea să-i dojenească cu blestem zecile de mii de țărani iobagi din Transilvania? După cum Al. Papiu Ilarian – marele istoric, jurist și scriitor al acelor vremuri triste se exprima la adresa unuia dintre martirii răscoalei, anume că: ,,Horia nu e hoț și ucigaș, el era un mare țăran, rară figură în istoria dezvoltării omenești…. o inimă mare capabilă să țină toate durerile seculare ale unui popor”. Numai că, luptând cu toată puterea ființei lor pentru binele nației române, soarta avea să le fie crudă, numindu-i încă o dată spre luare aminte cu evlavie și cinstire pe cei care au fost și vor fi pentru veșnicie eroi printre eroii neamului, cei pe numele lor adevărate în actele de naștere – Vasile Ursu Nicola (Horea), Marcu Giurgiu (Crișan) și Ion Oargă (Cloșca). Cât despre locul celulelor sinistre în care au fost închiși și torturați încă mai sunt nelămuriri, însă oricum undeva în apropierea porților de intrare ale cetății medievale de la Alba Iulia. Însă aveau să fie întemnițați separat, iar istoricii care ne dau cele mai importante informații și aproape de adevăr au fost David Prodan, Nicolae Densușianu și Liviu Zgârciu., fiecare în parte reliefând întregul tablou al desfășurării marii răscoale, locul și rolul celor trei conducători amintiți, nu în ultimul rând, consecințele care au marcat înfrângerea și sfârșitul dramatic al acelor evenimente de la 1784.
În fine, ceea ce, în primul rând, ar trebui să fie știut și reținut, cel puțin de către cei interesați de istoria poporului nostru, rămâne până la urmă supliciul celor trei martiri care și-au dat viața pentru o cauză nobilă, pentru țara lor. Înainte de toate, ei se înțeleseseră încă din vremea periplului lor prin munți, că dacă vor cădea în mâna autorităților să nu facă mărturisiri neavenite despre implicarea lor în organizarea și desfășurarea răscoalei și mai ales să fie solidari indiferent de situațiile ostile ale momentului, să fie fideli și să nu se trădeze unul pe altul. De regulă, ei au folosit la interogări metoda negației, având speranța că vor fi primiți la împăratul Iosif al II-lea, căruia îi vor explica adevărul răzvrătirii țăranilor iobagi, dar nu numai și evident rostul lor în timpul răscoalei. Ceea ce, din păcate, nu avea să se întâmple, dimpotrivă au trebuit să suporte judecata nedreaptă, însoțită de schingiuiri cumplite. Bunăoară, Crișan, după ce a răspuns la zeci de întrebări perfide, nu a mai putut rezista și s-a spânzurat în celulă cu nojicele de la opinci. Între timp împăratul de la Viena primea un raport ,,sub jurământ” că martorii cu care au fost confruntați conducătorii răscoalei au mărturisit că ,,în stârnirea acestui mare rău”, Horea, Cloșca și Crișan au fost autorii, motiv pentru care s-a cerut pentru cei trei o pedeapsă exemplară.
Iar din documentele vremii, atent analizate de istorici, reiese declanșarea îngrozitoarei execuții pentru Horea și Cloșca, pe locul numit Dealul Furcilor (Alba Iulia-cetate), dar nu înainte de a fi purtați cu lanțuri la picioare prin satele din împrejurimi pentru a-i înfricoșa pe cei care ar mai fi îndrăznit cumva să se ridice împotriva stăpânirii. Acolo, în preajma platoului de execuție, au fost aduși și 300 de pedeștri și un escadron de cavalerie din Toscana, dar și locuitori din satele în care s-au răsculat țăranii, evident cu scopul de a asista la biciuirea și tragerea pe roată a celor ,,doi blestemați răzvrătiți, adică ,,să-i înspăimânte de a mai încerca vreodată asemenea fapte”. Și conform sentinței cei doi ,,condamnați”, după ce au fost biciuiți cu zeci de lovituri a urmat frângerea trupurilor lor cu roata, corpurile fiind apoi tăiate în patru și risipite pe marginea unor drumuri de sate, cu scopul vădit de a-i înfricoșa pe țărani, deja obidiți de o soartă înspăimântătoare. Mai este de menționat că și cadavrul lui Crișan fusese târât, despicat în bucăți și răspândite din aceleași motive înfiorătoare în mai multe sate. În fine, înaintea supliciului mai sus amintitit, Horea, prin ultimele sale cuvinte, menționate și în testamentul de după moarte, a mai avut încă puterea de a spune ,,că îi iartă din toată inima pe cei care l-au prins”.
Acesta este sumarul istoric al jertfei supreme pentru drepturile și emanciparea nației române, așezându-i pe neînfricații Horea, Cloșca și Crișan în rândul marilor eroi ai neamului românesc, începând de la Burebista și Decebal încoace, ceea ce ne îndeamnă ca urmași ai vrednicilor noștri înaintași să ne aplecăm cu venerație în fața nepieritoarelor lor fapte de glorie și vitejie strămoșească. Și cum se îngână pe atunci o doină țărănească despre crăișorul Horea, anume: ,,Haideți, feciori, după mine / Să vă-nvăț a lupta bine! / Să vă-nvăț a trăi bine!”. Sau altfel spus, cât de actual poate să fie un astfel de îndemn pentru o Românie deloc fericită a zilelor noastre, unde parcă voit întorcându-ne în timp, se poate lesne și cu amărăciune vorbind despre ceea ce se pierde treptat în viața românilor – onoarea, demnitatea și curajul lor, suveranitatea, armonia și unitatea națională. Iar pentru iubitorii de românism curat și autentic, sau după cum spunea și Nicolae Iorga că: ,,Un popor care nu-și cunoaste trecutul, e condamnat să-l repete”, exemplele oferite în succintul nostru comentariu pot să însemne un îndemn la memorie. Și nu în ultimul rând, o deplasare cu gânduri bune la Alba Iulia, unde se găsește obeliscul ridicat în cinstirea celor trei martiri, undeva în apropierea porții a treia a cetății, în anul 1937, la dezvelirea monumentului fiind prezenți chiar regele Carol al II-lea și voievodul Mihai de Alba, spre nemărginita amintire a vrednicilor tribuni și conducători ai răscoalei din Transilvania, din anul 1784!
….. DOAMNE, OCROTEȘTE-I PE ROMÂNI!
PROF. VASILE IROD
