Când vorbim de Transilvania nu poți să nu-ți reamintești de întreaga existență multiseculară a poporului, cu reperele sale de viață strămoșească, unice în felul lor și păstrate ca un arc peste timp de ideea de vechime ca un tot unitar, de continuitate și de eroism românesc. Altfel spus, Transilvania înseamnă România, după cum Țara Oașului și Maramureșului, Țara Zarandului, Țara Moților și Ținutul Pădurenilor, Țara Bârsei, Țara Făgărașului, Țara Hațegului și Mărginimea Sibiului, înseamnă Transilvania sau ,,Țara de dincolo de pădure”, înseamnă la fel, ca un tot unitar, alături de celelalte provincii istorice românești – România.
După cum, este de netăgăduit că în zona Munților Orăștiei istoria a marcat actul de naștere a statului daco-getic, condus și apărat în fața năvălitorilor români de către neînfricatul rege Decebal. Iar dacă Dacia, după cucerire, a devenit provincia Regia a Imperiului Roman, era firesc să cunoască ulterior transformările de cultură materială și spirituală, de civilizație romană (după 106 d.Hr), evident într-un proces de conviețuire și continuitate daco-romană. Nu în ultimul rând economică, între altele prin exploatarea aurului dacic și a altor bogății, care aveau să salveze ulterior Imperiul lui Traian Optimus de la decădere și ruină. Iar dacă din anul 271 d.Hr. administrația aureliană și armata română, din motive strategico-militare au părăsit Dacia, populația autohtonă și vorbitoare de limba latină au continuat neîntrerupt existența și conviețuirea pe acest teritoriu, fenomen istoric dovedit fără tăgadă de izvoarele istorice pentru acele vremuri, cu precădere arheologice. Dar, câteva secole mai târziu, mai exact la sfârșitul sec. IX, migratori fino-ugrici, veniți dinspre Uralii Siberieni se deplasează spre Câmpia Panonică unde se și stabilesc definitiv, formându-se ulterior aici prin unire tribală, în jurul anului 1000, statul ungar sub conducerea lui Ștefan I. Era momentul când din Câmpia Tisei (Panonică), ungurii avansează și în interiorul Bazinului Carpatic, cu vădite intenții de jaf și cucerire, teritorial și asupra Transilvaniei. Însă, mergând pe firul istoriei, în pofida tuturor vicisitudinii acelor timpuri, voievodatele și într-un final Voievodatul Transilvaniei au reușit să rămână autonome, intrând abia la sfârsitul sec. XVII în componența Imperiului Habsburgic, dar cu statut de Principat autonom și apoi ca Mare Principat, condus nemijlocit de Împăratul de la Viena. Abia în anul 1868, cu formarea Imperiului Austro-Ungar, Transilvania își pierde statutul de Principat autonom, fiind încorporată părții ungare pentru o perioadă de 50 de ani, adică până la înfăptuirea întregirii Românii Mari, la 1 Decembrie 1918, când Transilvania a intrat în spațiul de suveranitate al statului național unitar român.
Altfel spus, după terminarea Primului Război Mondial (1914-1918) și prin Tratatul de Versailles (iunie 1919), inclusiv semnarea Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920, se destramă de drept și de fapt Imperiul Austro-Ungar, obținându-și astfel libertatea și independența și celelalte state: Serbia, Slovacia, Croația, Slovenia, ș.a.m.d., într-un fel sau altul, fiecare în parte prin grele lupte eroice pe fronturile primei mari conflagrații mondiale. Revenind la eliberarea Transilvaniei și aducerea acesteia la trupul patriei-mamă, trebuie să spunem că, în ciuda nedreptei și odioasei stăpâniri maghiare asupra acestui strămoșesc pământ românesc, statul român a respectat deciziile tratatelor postbelice și i-a despăgubit cu sume exorbitante pe latifundiarii maghiari care au părăsit Transilvania, stabilindu-se în Ungaria. Dar în același timp, prin legea din iulie 1921, mai exact prin reforma agrară au fost împroprietărite, indiferent de etnie și cu precădere familiile sărace, veteranii de război și orfanii. De altfel a urmat o perioadă postbelică benefică pentru România reîntregită, de unitate frățească și realizări frumoase, mai cu seamă economice, educative și spirituale, așezând România în rândul țărilor bine apreciate pe plan internațional. Numai că avea să vină un al doilea mare tăvălug militar asupra omenirii, cu efecte catastrofale materiale și umane, cu precădere în Europa. Dar nu ne propunem aici să dezvoltăm cauzele izbucnirii și desfășurării celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), ci să ne oprim doar la o altă dramă a poporului român, căruia i-a impus din partea marilor puteri beligerante de Germania nazistă în primul rând, Diktatul de la Viena din 30 august 1940. Era vorba de un alt arbitraj samavolnic germano-italian, în urma căruia delegația română formată din ministrul de Externe M. Manoilescu și consilierul regelui Carol al II-lea, odată ajunsă la Viena, să fie înștiințată de către Jch. von Ribbentrop-ministrul de Externe al Germaniei naziste și de Gal. Ciano – ministrul de Externe al Italiei fasciste, că au fost convocați nu pentru negocieri, ci pentru a lua act de o sentință deja hotărâtă la nivelul celor două mari puteri și cu acordul tacit al Uniunii Sovietice, anume ruperea Transilvaniei de trupul României-mamă, mai exact partea ei de NV (inclusiv Maramureșul și Crișana) și cedată Ungariei horthyste. Altfel, respingerea sentinței și ultimatului de către guvernul român, echivala cu atacuri armate, anihilarea statului roman și împărțirea întregului său teritoriu între statele vecine. Mai exact, Ciano amenința că ,,dacă nu acceptați ,,arbitrajul”, ocupăm imediat și Moldova până la crestele Carpaților”. Și astfel, în pofida oricărei opoziții a autorităților statului român, la Palatul Belvedere din Viena, sub supravizarea directă a lui Adolf Hitler se semna odiosul Diktat, în baza căruia Ungaria primea o suprafață de peste 43.000 km pătrați din trupul românesc transilvan, cu populație de 2.667.000 de locuitori, în majoritatea lor români.
După această mare tragedie românească, aveau apoi să urmeze în lanț actele criminale în masă, de cruntă ură și răzbunare a ocupației horthyiste împotriva populației românești din Transilvania, reamintind astfel despre atrocitățile declanșate cu sălbăticie în localități precum: Trăsnea, Ip, Moisei, Nusfalău, Luduș, Câmpia Turzii, Zalău, Cucerdea, Huedin, Prundul Bârgăului, Sărmașu, Lascud, Cosniciu de Sus, Marca, Dragu, ș.a.m.d. Așadar, au fost pentru românii din Transilvania momente cumplite, mai ales că ocupația horthistă a forțat și procesul de sărăcie și maghiarizare a românilor, inclusiv sub presiunea unor organizații și formațiuni paramilitare. Or pierderea prin cotropire străină a unei mari părți din teritoriul românesc transilvan, avea să însemne ulterior, în condițiile desfașurării celui de-al Doilea Război Mondial, noi sacrificii și fapte eroice de luptă ale poporului român, cu precădere ale armatei, angajată pe ambele fronturi, din Est și din Vest, fie din motive militare de conjunctură externă, dar în principal de apărare, eliberare și reunificare națională. Și s-a întâmplat să sosească momentul 23 august 1944, când țara noastră a întors armele împotriva Germaniei naziste, prilej potrivit pentru ca armata română să participle alături de noii săi aliați la aprigele și sângeroasele lupte pentru eliberarea Transilvaniei. Pentru că într-un final fericit și odată eliberată de sub stăpânirea horthyistă, această provincie get-beget românească să revină în granițele firești ale patriei-mamă, administrația civilă de la București, reinstaurându-se în martie 1945. Adică se împlinea un act de voință națională și de dreaptă justețe istorică națională, motiv pentru care la Conferința și prin Tratatul de Pace de la Paris (octombrie 1946- februarie 1947) să se hotărască nulitatea Diktatului de la Viena (30 august 1940) și restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria. Practic, era vorba de un fapt împlinit, un act indiscutabil de dreptate făcut țării noastre și poporului român. Din păcate, nu același lucru se întâmplă cu Basarabia și Bucovina de Nord, însemnând și până astăzi o altă dramă românească, urmare a unui alt Diktat, sau altfel spus un alt rapt teritorial impus României, în 26 iunie 1940, de către Uniunea Sovietică. Dar despre aceasta, noua dramă, ne propunem să vorbim într-o dată viitoare și prin urmare ne continuăm dezbaterea propusă prin formatul de mai sus, subliniind că guvernul de la Budapesta nu a încetat să se folosească în continuare de orice fel de mijloace și artificii perfide pentru a-și menține ocupația în Transilvania de Nord. Și dacă nu-și permitea din punct de vedere militar, deoarece trupele aliate româno-sovietice erau deja pe pământ transilvan, iar de aici pregăteau asaltul militar final spre Ungaria, Cehoslovacia, forțându-se înfrângerea și capitularea Germaniei hitleriste, atunci s-a încercat, bunăoară, o falsă orientare și colaborare a Budapestei cu autoritățile comuniste de la Moscova.
Adică, rămăsese unica speranță de a obține și simpatia comandamentului militar sovietic cantonat în Transilvania și evident complicarea situației în defavoarea României și un statu quo teritorial în favoarea Ungariei. Numai că zarurile războiului antihitlerist fuseseră deja aruncate, întrucât România rupsese alianța cu Germania și se angaja militar de partea noilor săi aliați împotriva celor care hotărâseră într-un mod samavolnic și umililtor Diktatul de la Viena. Apoi, cu atât mai mult cu cât, printr-o înțelegere încă din 29 martie 1944, româno-sovietică (vezi discuțiile dintre N. V. Novikov și Barbu Știrbei), România se angaja să rupă alianța cu Germania, precum și participarea armatei române de partea noilor aliați, iar de partea cealaltă, URSS se obliga să anuleze arbitrajul injust de la Viena cu privire la Transilvania de Nord. Din păcate, în schimbul retrocedării Transilvaniei către România, puterea de la Moscova, prin vocea comisarului de politică externă M. Litvinov, revendică Basarabia și Bucovina de Nord și chiar un control sovietic asupra unei viitoare politici externe a României. Altfel spus, țara noastră trecea prin momente extrem de complicate și de grele, planând mereu asupra ei mari pericole și incertitudini asupra viitorului său statal. Cu atât mai mult cu cât Ungaria nu avea vreun gând de a renunța la Transilvania, reprimând orice formă de manifestare națională românească, între altele și Comunitatea Națională a Românilor de la Cluj, organizată la începutul lunii septembrie 1940, avându-l ca președinte pe reputatul jurist și om politic Emil Hațieganu. Și trebuie reținut că din această organizație care luptă pentru drepturile strămoșești ale românilor ardeleni, mai făceau parte și alte personalități de seamă, de regulă, înalți prelați bisericești, precum Iuliu Hossu, Vasile Hossu, Teodor Burzo, Liviu Teles, Nicolae Colan, etc. Iar pentru că activitatea lor devenise tot mai intensă, apărând drepturile românilor, va determina Ungaria, prin implicarea nemijlocită a contelui Bela Teleki să-i supună pe românii transilvăneni la o supraveghere strictă și mai mult decât atât la reprimări sângeroase împotriva oricăror tendințe de manifestări unioniste românești. Atrocități care aveau să se întâmple, mai ales în condițiile în care România intră alături de noii aliați împotriva Germaniei naziste, punând astfel pe jar autoritățile de la Budapesta care, încă din seara de 23/24 august 1944, au dat ordin să fie terorizați și întemnițați români nevinovați și trimiși în închisorile maghiare.
A venit până la urmă și momentul cel mai așteptat, anume Convenția de Armistițiu din 12 septembrie. 1944, încheiată între guvernul României și guvernele noilor aliați Uniunea Sovietică, Regatul Unit al Marii Britanii și SUA, unde la punctul 19 din actul încheiat se prevedea că: ,,Guvernele aliate socotesc hotărârea arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă și neavenită”, iar în articolul.17 se precizează că ,,administrația civilă românească este restabilită pe întreg teritoriul României. Și astfel, puțin mai târziu și cu destule momente încă tensionate și incertitudini, la 13 martie 1945, are loc la Cluj și ceremonia care marca reinstalarea administrației românești în Transilvania, totul în prezența regelui Mihai I și a unei mari adunări populare. Dar pe fond internațional și până la urmă revenirea Transilvaniei de Nord la trupul României, de drept istoric, juridic și oficial se realizează numai în urma hotărârilor Conferinței de Pace de la Paris (1946-1947). Ceea ce nu făceau altceva decât să-i readucă țării noastre o stare de drept, consfințită imediat după încheierea Primului Război Mondial, prin semnarea și ratificarea Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920.
Așadar, am marcat doar câteva dintre momentele de referință din itinerarul legitimității istorice a poporului român, încercând a scoate în evidență continuitatea și unitatea românismului, chiar obârșia și inima neamului din ,,Țara de peste și dintre munți”, începând cu regatul lui Burebista și al lui Decebal, sau altfel spus de la Dacia Felix, Dacia Traiana și până în zilele noastre. Iar ceea ce ar trebui să înțeleagă astăzi adepții hungarismului revizionist ca multă vreme înaintașii lor, desprinși de hoardele barbarice, au năvălit și prădat parte din pământul nostru românesc. Iar dacă acum țara și poporul român, în ciuda tuturor vicisitudinilor acelor și acestor vremuri au rezistat și au rămas în picioare, înseamnă a ne cinsti cum se cuvine, deopotrivă, voievozii, domnitorii, principii, marile personalități și pe toți luptătorii și eroii de pe străvechea vatră de prezență si continuitate românească. Evident că, în ciuda tuturor tratatelor internaționale interbelice și postbelice (1920, 1947, 1975-Helsinki), care reglementează statu quo-ul granițelor statale, revizioniștii maghiari nu încetează să conteste granițele după Trianon, cu atât mai mult acum, la împlinirea a 100 de ani de la semnarea tratatului. Ei pun mereu în mișcare o imensă și murdară propagandă antiromânească și nu ezită să ceară mai mult sau mai putin fățiș anularea Trianonului și revenirea la granițele Ungariei pe vechiul aliniament stabilit prin Diktatul de la Viena și chiar mai mult decât atât, vizând prin năstrușnicia lor bolnăvicioasă la refacerea Ungariei Mari. Din păcate, asistăm mereu din partea autorităților statului român doar palide reacții de reproș diplomatic și mai ales de voință, afectând adeseori unitatea, siguranța și demnitatea poporului român. Or, să ne fi uitat oare atât de ușor trecutul, considerând spre deosebire de alte seminții, demodat patriotismul, iar cunoașterea istoriei neamului românesc o povară? Sau mai bine să cugetăm, procedând firesc la ceea ce spunea marele savant Nicolae Iorga și anume: ,,recunoașterea față de eroi și martiri, de fapt față de moși și strămoși”, istoria, trecutul neamului și iubirea de țară trebuind să revină tuturor generațiilor”. Iar astăzi prin faptele fiecăruia dintre noi să ne prețuim cum se cuvine obârșia și neamul, mai mult decât atât, să le asigurăm un viitor sigur, mai demn și mai bun urmașilor noștri.
DOAMNE, OCROTEȘTE-I PE ROMÂNI!
PROF. VASILE IROD
