1. Operaţia lui Baudelaire
2. Raiul originar
3. Sociolectul erotic
4. Bibliografie
1. Operaţia lui Baudelaire
Ion Anton, citind tratatul „Despre suflet” al Stagiritului, a înţeles perfect că sufletul este entelehia unui anumit corp natural. Deci sufletul este o entelehie specifică şi raţiunea de a fi a ceea ce are ca potenţă «virtualitatea de a fi într-un fel anumit». „Mişcarea pe care o săvârşeşte corpul o săvârşeşte şi sufletul însuşi. Aşa că şi sufletul s-ar putea mişca potrivit cu corpul sau în întregul său sau în părţile sale. Iar dacă acest lucru e posibil, ar fi cu putinţă şi ca el să iasă, apoi iarăşi să intre. Aşa că ar urma ca vieţuitoarele moarte să poată învia”. Astfel concepe Ion Anton „dezgolirea sufletului de trup”. „În adevăr, – recunoaşte Aristotel –, dacă sufletul se află împrăştiat în întregul corp dotat cu simţire, se impune să admitem că există două corpuri în acelaşi loc, dacă şi sufletul este un fel de corp.” (Aristotel, 1969, 43).
Francis E. Peters descâlceşte entelecheia ca stare de împlinire sau desăvârşire, actualitate. El afirmă că „entelecheia la Aristotel este cea în care el apare în locul lui eidos în definiţia sufletului, care devine – citez – „primordiala entelecheia a unui corp natural care posedă viaţa ca potenţă.” Eidosul se fixează în arealul metafizicii ca fiind cauza (aitia) fenomenelor sensibile (aistheta), iar despre acestea din urmă se zice că participă (methexis – n.m.) la eide. Dar despre aistheton se spune că este o copie (eikon) a modelului (paradeigma) său etern, eidos-ul. Aşa devine act de creaţie artistică „dezgolirea sufletului de trup” în poezia lui Ion Anton; căci, nu-i aşa? – acest act de creaţie artistică (mimesis) este opera unui meşteşug suprem, a unui demiourgos. Rezultă că iubirea iese din imanenţă ca să urce în transcendenţă, dincolo de cer (Kosmos noetos). Ea este simultan genune şi superlativ, este genă a Fiinţei şi principiu al substanţelor complete, esenţa inteligibilă (ousia) a unui existent, cunoaştere a lucrurilor care o înconjoară pe femeia iubită: / eidosul obiectului cunoscut intră în suflet şi întemeiază vatră, matrice, actualizează energeia/ entelecheia. Iată cum se pronunţă acest hermeneut Peters: iubirea este o imanenţă care dirijează întreaga structură teleologică a existenţelor individuale şi a fost încorporată în stoicism ca logoi spermatikoi, iar în creştinism drept gânduri ale lui Dumnezeu. Apoi, noeticul devine eroticul exploziv, incandescent, vulcanic, arhetipal şi transfenomenologic. Ion Anton este ca şi Ovidiu ori ca şi Georges Bataille un excelent poet al erotismului. Ovidiu a scris „Amores”, „Ars Amandi”, dar şi „Remedia Amoris” fiind exilat, pare-se, din pricina lor, de către Augustus (la cererea expresă a soţiei sale, Livia – n.m.). Până la urmă, ce rămâne din şi după Dante Alighieri? O monumentală trilogie dedicată Beatricei Portinari: Divina comedie: rezultatul minţii, al sufletului, al artei marelui poet, unde Dante modelează conţinutul stărilor sale sufleteşti crepusculare.
Ion Anton lasă în urmă aceste mari modele tutelare şi – cum se pronunţase Gilbert Durand – are curajul de a-şi căuta comoara ascunsă şi cartea interioară spre a le conferi structurii ciclice, sincronicităţi, deschideri în profunzime, derivaţii simbolice, schimb ipostazat şi intercomunicare absolută. Anecdotica este metamorfozată în discurs ultim, ba latent ba manifest spre a fi mitanalizat într-o nouă abordare. Femeia – după cum consideră şi Charles Baudelaire – instituie o nouă etică. Ion Anton cultivă problematica „perfectului chimist”, sesizează contradicţiile dintre sfâşierea sufletului şi cetatea melancolică („spleen”), însă speră într-o operaţie hermeneutică salvatoare. Operaţia care, desigur, îi stă pe inimă lui Charles Baudelaire fiindcă o va relua în „Inima mea dezgolită”. Operaţia artistului rămâne totdeauna primejdioasă, dar cine nu riscă nimic nu câştigă nimic şi tocmai în acest aspect stă măreţia ei.
2. Raiul originar
Prin urmare, demersurile lui Ion Anton răstoarnă situaţiile erotice, converg valorile iniţiale prin coincidentia oppositorum în – citez – „dreptul la cutezanţă”. „Obsesia explicativului” are nostosul copilului ce redescoperă lumea cu uimirea acestuia asupra fiecărui detaliu la portretul pe care doar îndrăgostitul ştie să îl picteze femeii dragi.
Cetatea care îi e şi ea dragă, înamoratul bărbat o identifică cu însăşi iubita sa ce pare inaccesibilă, în pofida încăpăţânatului regim susţinut de asediu, apoi exclamă autolămurit/ autorevelatoriu: „Şi totuşi tu, Cetatea mea dragă, eşti slăbiciunea şi puterea-mi întru izbândă” (construcţia semantică e oximoronică – n.m., I.P.B.).
„Cavalerul oastei de dor” s-a copilărit de-a binelea şi îşi asumă „intenţia de a ferici o lume/ de a cultiva dăruirea” întru „semnul înmulţirii”. Îşi poartă totodată crucea autosacrificială ori dimpotrivă îşi sprijină visul „de închipuirea de frumos” a iubitei sale, căreia propria-i respiraţie îi sculptează forma din nou „doar de dor intuită”. Parcă retrăim citind din „Dezgolirea sufletului de trup” povestea de dragoste dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle (Editura Polirom, 2000: Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit – n.m.), una de reeditare a realizării Androginului primordial. Religia femeii – scop al bărbatului. Celălalt tărâm prin care se afundă sufletele va fi cealaltă dimensiune esenţială a sufletului literar romantic. Femeia absolută după care tânjeşte Ion Anton se scaldă într-o mitologie a intimităţii în perspectivă paradisiacă (Dante, Paradisul, 1982, in integrum). Apologia rolului jucat de femeie în viaţa şi în imaginarul lui Ion Anton tinde înspre o frescă seducătoare şi variată alcătuită din avatarurile fabuloase şi reveriante ale celei mai concupiscente feminităţi de tip solve et coagula şi de tip întoarcere unificatoare la intimitatea maternă, mistică, de tip «Lamia şi Endymion» ori de tip «Acteon şi Artemis» sau de tip «Alfeu şi Arethusa». De fapt motivul erotic e străveziu: conţinător şi conţinut, unul în altul.
Limbajul poetic în abordarea lui Ion Anton este de destin şi stă „sub semnul stilistic al confuziei sinestezice, al asimptotei şi oximoronului” (Durand, 1998, 226) specifice romantismului şi idealismului simbolist. Ca atare, cel de-al şaselea simţ, „cel încă de nimeni numit” este iubita însăşi, tot ea este şi drumul către desăvârşirea poetului şi iarăşi tot ea „aerul cel mai străveziu”, „mireasma amintirii”, „limbajul subtilului”, „faguri cu mierea visată” etc.
Poetul ţese „o mreajă de ocheade pentru o mai lungă reţinere de cuvinte şi cuvinte împerecheate”. Andrei Oişteanu (în „Mythos şi Logos” – n.m.) compară polaritatea Natură – Cultură cu aceea dintre Haos şi Cosmos. Privită astfel Cetatea Iubirii pare o insulă cosmicizată într-un noian de ape haotice. Perechea evadamică abia suportă magia hotarului social. Ea tânjeşte o lume de dincolo, unde sălăşluiesc numai fiarele sălbatice libere la împerechere, în funcţie de instincte şi dorinţe sexuale, inconştiente, dar dictate de necesitatea perpetuării speciei. Sacrul şi profanul par „cărări paralele”, iar poetul speră „să fi fost dragostea primul inventator, primul livădar, primul măsurător de timp” care să fi inventat şi intersecţia cărărilor „până când va fremăta o livadă/…/ ca în legenda păcatului originar” (adică raiul originar – n.m.).
3. Sociolectul erotic
Farmecul discret al dihotomiei şi al utoprogramei dalbului de pribeag donează spaţiotimpului simbolic şi cuplului antinomic poziţia binomului bărbat-femeie cu suprapunerea binomului dreapta-stânga în vederea mementoului divin (Oişteanu, 1997, 275) şi a trăiniciei proiectelor întâlnirii dintâi. Cu inevitabilul recurs la „Erotismul” lui Georges Bataille, substraturile cărţii lui Ion Anton încep să personanteze tulburător. Determinarea erotismului este la obârşie religioasă, căci iubirea, ca şi credinţa, e religia dinăuntru numai că cea dintâi e a Inimii, iar cea de-a doua a minţii. Resimţirea tragicei experienţe contradictorii – a interdictului şi a transgresiunii – îi redă lui Ion Anton „basmul rodului jinduit de oricine” în acelaşi timp (şi arta e o sincronicitate şi o cununie a singurătăţilor – n.m.) „înmiresmarea destinului” şi „această înflorire a sclipirii de ochi” în „iureşul paşilor moi ţesând un poem” de „elev şi totodată învăţător” întru ale „zbenguielilor adolescentine”.
Conjuncţia erotică e sacrificială – afirmă Georges Bataille – iar consecinţa o reprezintă deschiderea, dezordinea pletorică, nonsingurătatea fiinţei discontinue. La om, violenţa sexuală deschide o rană care e necesar să fie închisă, act asumat de societate. „Activitatea erotică nu are totdeauna pe faţă acest aspect nefast, ea nu este întotdeauna această sfâşiere lăuntrică. Dar în profunzime, tainic, această sfâşiere fiind caracteristică senzualităţii umane, ea este resortul plăcerii.” Odată ajunşi la resortul plăcerii, acesta motivează şi cartea lui Ion Anton despre „dezgolirea sufletului de trup” care îmbracă şi aspectul textului de plăcere. Acest text, în dublă ipostază, „vânează viitorul ca pe-o înfăptuire” – cum ar sublinia Roland Barthes. Ritualul erotic debutează ca o vânătoare în folclorul românesc. Lucian Blaga în ciclul postum Cântecul focului are poemul Bocca del Rio unde găsim o afirmaţie similară: „Să mă mai duc la/ Bocca del Rio,/ şovăi, în drum, oricât aş iubi-o/ Port încă-n gânduri / mierea, mirajul,/ dară fără tine / rană-i peisajul” (Blaga, 1995, 423) – aluzia e la Elena Daniello, muza din acea epocă a poetului. Aşa stau lucrurile şi la Ion Anton: „gelozia a survenit din prea multă iubire/ şi – paradoxal – poate că iubirea/ a rănit Zborul vostru de moarte”. Şi la Bataille, între reproducere şi moarte e o afinitate ineluctabilă.
Dar Roland Barthes invocă „posibilitatea unei dialectici a dorinţei, a unui neprevăzut al desfătării: jocurile să nu fie făcute, să existe un joc.” Poezia scrisă de Ion Anton e ca o spumă de limbaj (de altfel Aphrodite, zeiţa dragostei şi a frumuseţii, s-a născut din spuma mării – n.m.). În „Melancolie la mare”, Ion Anton este sugestionat de un asemenea arhetip de sorginte greacă, revigorat liric „ca un cânt”, ori ca o „străveche, nouă poveste”, ori ca „un cântec străvechi” în care „florile se îmbolnăvesc de propria lor frumuseţe” „şi primăvara aleargă desculţă ca o copilărie/ şi sângerează verde tălpile ei./ Şi urmele-i verzi/ arată iubirii/ în ce anotimp pe fiecare dintre noi/ să ne caute/ Şi-ncepe străvechea,/ noua poveste-a renaşterii.”.
Şi scriitura antoniană constă în ştiinţa desfătărilor limbajului, Kamasutra sa. Iar plăcerea lecturii mele critice vine evident de la anumite rupturi/ coliziuni: Mesajele sexuale se mulează în fraze atât de pure încât le-am putea lua drept exemple de gramatică. „Limba mângâierii” e redistribuită întotdeauna prin tăietură. Mimeza limbii canonice şi culturale şi idiomul poetic, apt să ia orice contururi, sunt cele două margini care pun în scenă un compromis. Nici cultura şi nici distrugerea ei nu sunt erotice; falia uneia faţă de cealaltă este aceea care devine erotică. „Plăcerea textului este asemănătoare acestei clipe de nesusţinut, imposibile, pur romaneşti.” (Barthes, 1994, 13). În paradisul cuvintelor iubirea devine ritual, sărbătoare, desfătare deplină, imaginar erotic dincolo şi alături de conflict, „ieşire din făgaşul bătătorit”, „într-un vis fraged”, unde atotputernic e „tonul mărturisirilor”.
Ion Anton caută – şi o găseşte – limba literară îmbibată cu eros. Textul-poem este obiectul fetiş care-l doreşte: Textul îl alege, printr-o întreagă dispunere de ecrane invizibile de piedici selective: vocabularul, referinţele, lizibilitatea. Pierdut, în mijlocul textului, există mereu, înfrigurat, învăpăiat, celălalt: autorul. În text, povestea de dragoste îl seduce pe autor, îl contopeşte cu figura auctorială. Consecinţa: fiecare ficţiune (cetatea inaccesibilă, sculptarea cu respiraţia, ninsoarea neagră, venirea lângă vis, dezgolirea sufletului de trup, amintirea la mare, dubla ipostază: valsul şi zborul, ochiul către trecut, cifra apei etc.) e susţinută de o vorbire erotizantă dar socială, de un sociolect al iubirii sacerdotale ori războinice; căci – consideră Barthes – „o nemiloasă topică reglează viaţa limbajului”; limbajul vine mereu de undeva, este un topos războinic. Ion Anton îşi prezintă logosfera ca pe-o poesferă şi ca pe o erosferă capabilă de exerciţiul unei fiziologii diferite, de un eroism insidios (desfătarea textului fiind dimpotrivă ştergerea bruscă a valorii războinice, dictată de oprirea inimii (a curajului) şi de refugierea într-un ultim grai care a lichidat orice metalimbaj: şi prin aceasta este el text: nici o voce (Ştiinţa, Cauza, Intuiţia, Matricea) nu se află îndărătul a ceea ce spune). Prin transmutaţie, fiecare text-poem al lui Ion Anton face să apară o nouă stare filosofală din materia limbajului: e o stare nemaiauzită, e acest metal incandescent care este iubirea recuperată din primordiile poieinului capital. Citez câteva titluri ilustrative: Fulger de dragoste, Închisoare în mine, Transfuzie, Răsărirea răsăritului (e o capodoperă „efectuată cu văzul arcuit între un bărbat şi o femeie”) ş.a.
un eseostudiu de Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie
– Aristotel: Despre suflet; traducerea şi notele de N.I. Ştefănescu, studiu introductiv de Al. Boboc; Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
– Francis E. Peters: Termenii filozofiei greceşti; traducerea de Dragan Stoianovici; Editura Humanitas, Bucureşti, 2007
– Publius Ovidius Naso: Epistole din exil; traducerea de Eusebiu Camilar; prefaţă, note şi indice de Toma Vasilescu; Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966.
– Dante Alighieri: Divina Comedie; în româneşte de Eta Boeriu; studiu introductiv, tabel cronologic, note şi comentarii de Alexandru Balaci; B.P.T., Editura Minerva, Bucureşti, 1982
– Gilbert Durand: Figuri mitice şi chipuri ale operei/ De la mitocritică la mitanaliză; traducere din limba franceză de Irina Bădescu; Editura Nemira, Bucureşti, 1998
– XXX Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Scrisori din arhiva familiei Graziella li Vasile Grigorcea; Ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias; Editura Polirom, Iaşi, 2000
– Mircea Eliade: Sacrul şi profanul; traducerea de Brânduşa Prelipceanu; Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
– Lucian Blaga: Opera poetică; cuv. în. de Eugen Simion; pref. de George Gană; ed. îngrij. de George Gană şi Dorli Blaga; Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995
– Georges Bataille: Erotismul; Ed. Nemira, Bucureşti, 2005; trad. de Dan Petrescu.
– Roland Barthes: Plăcerea textului; trad. de Marian Papahagi; postf. de Ion Pop; Ed. Echinox, Cluj, 1994.
