În agora literară a Gorjului a apărut o nouă carte de versuri scrisă de profesorul Benedict Crăsnaru din oraşul lui Tudor Arghezi, care vine să întregească panoplia liricii gorjene. La fel ca şi T. Arghezi, poetul Benedict Crăsnaru nu uită a-şi redacta propriul „Testament”, deoarece ajuns în toamna vieţii, timpul geme obosit, iar autorul stând sub semnul sufletescului caută tonul cel mai potrivit pentru a ne spune că a strâns credinţă şi iubire, adevărate comori ale vieţii pe care le-a răsădit în grădina sa pentru a le lăsa urmaşilor (Testament).
Este binecunoscut faptul că întotdeauna poezia a avut o funcţie de sanitar al aspectelor sociale, istorice, de conjunctură politică, ori economică, a manifestat deseori o atitudine de revoltă: luând poziţie ori de câte ori a fost necesar. Desigur, poetul nu schimbă lumea, ci reprezintă el însuşi schimbarea, nu poate schimba oamenii, însă îi ajută să se regăsească şi dă veste despre o stare de linişte: „Pe cărări zvârlite, prin locuri neumblate, / El îşi aşează paşii din zori şi până-n noapte, / Şi-n freamătul de codru cu aştri-mpodobit, / Îşi toarce firul vieţii pornit spre asfinţit” (Recurs la singurătate). În metamorfoza îmbrăţişării cerului cu pământul din care curg lacrimi de mir, poetul îl roagă să coboare printre noi pe Dumnezeu şi să ne sădească în suflet dorul pentru ţară mai ales acum în aceste momente grele când unii au început să îl vândă pe un ciob adus de afară. Iată că versurile poetului cu aromă de vechi şi curat, de iubire şi revoltă se împletesc cu nostalgiile legate de copilărie: „Ajută-ne tu, Doamne, ca pe moşia noastră, / Copiii să ni-i creştem în tihna Ta, cerească, / Şi să rămânem demni şi-n vremi apăsătoare, / Ca brazii ce se frâng, dar nu pot să se-ndoaie.” (Când clopotele tac…).
Benedict Crăsnaru este un poet cu un spirit tânăr, vivace, un poet cu o versatilitate creatoare de admirat, substratul unora dintre versurile sale dezvăluind abilităţi umoristice.
Aşadar fabula, poezia politică reprezintă o atitudine a implicării poetului în realitatea cotidiană. Elocvente în acest sens sunt versurile: „Vulpoiul simte că un bun venit / Se câştigă iute doar prin zâmbit. / Şi, de aceea, glasul şi-l drese în taină / Şi-n scurt timp lătratul îi aduse faimă.” (Vulpea şi vulpoiul politruci). Pelerin în valea tristeţii cu trupul îmbătrânit, dar dornic de trăire şi de iubire, autorul îl imploră pe Dumnezeu ca să oprească în loc clipa şi să nu-i destrame viaţa şi-aşa destul de scurtă: „Şi sub „povara” vieţii ca orice muritor, / Ştiind că viaţa-i scurtă, că timpu-i trecător, / Când îmi va suna ceasul şi eu îi voi striga, / „Opreşte clipa, Doamne, şi nu mă destrăma”.” (Opreşte Doamne, trecerea…). uneori autorul este torturat de întrebări şi de tot felul de uitări metafizice. El se apropie de un anumit gen de rostire în pilde, privitor la rolul omului pe pământ şi trecerea sa apoi pe un drum ce coboară-n asfinţit:
„Să-ntreb ce rost mai are omul pe pământ, / Zidind cetăţi sau survolând planete, / Adâncuri scormonind şi mări cutreierând / Când drumul lui sfârşeşte scurt în moarte…” (sub semnul trecerii).
Autorul mizează neclintit pe valorile perene ale credinţei, ale folclorului românesc şi nu uită să amintească în creaţiile sale de frumuseţea locurilor natale şi de frumoasa activitate de dascăl (Frumoasa Dăscăliţă, Balada dascălului pensionar).
Iată că dascălul Benedict Crăsnaru măcinat de puternice sentimente de preţuire şi de iubire pentru elevii şi colegii săi rămâne fidel crezului său – dragostea să fie liman în momente tulburătoare. Comportamentul său este al unui neoromantic, azvârlit parcă heideggerian în plin Eon transmodernist: „Şi cine ştie-n toamna viitoare, / Când frunzele din vii vor rugini, / Din cei ce azi suntem la întâlnire / Câţi vor mai fi şi câţi vor mai veni!” (Evocare). În creaţiile sale autorul dând dovadă de curaj demască racilele acestei epoci corupte, a mileniului trei, satirizând necruţător minciuna, perversitatea şi demagogia politrucianistă (Satiră: Unde eşti iubire).
Alteori poetul se caută pe sine în toamna vieţii în versuri extrem de concentrate, lapidare, semn că îşi diversifică registrul creaţiilor sale (Sfârşit de toamnă). Putem detecta în versurile poeziei „Sfârşit de toamnă” în linia pastelului un anumit coşbucianism de prelungire: „Un pic de toamnă-a mai rămas pe culme, / Pădurea-ncet şi-a stins freamătul său, / Şi-n tot cuprinsul ei se mai aude / Din când în când un clinchet de ecou.”.
Benedict Crăsnaru este un poet vertical, care prin tot ce face probează că toată energia de care dispune este pusă cu maturitate şi condescendenţă în slujba adevărului. Poezia sa va rămâne mărturie peste timp ca sumă a acestor energii din care rezultă simplitatea şi naturaleţea actului creator, dar şi valoarea sa morală. Aşa cum frumos scris Oscar Wilde într-una din frumoasele sale scrieri „Viaţa morală a omului formează parţial subiectul de interes al artistului, dar moralitatea artei constă în utilizarea perfectă a unui material lipsit de perfecţiune. Nici-un artist nu doreşte să dovedească ceva.”.
Mircea Tutunaru
