Ţinutul Pădurenilor, e zona dealurilor muntelui Poiana Ruscăi din judeţul Hunedoara unde şi noi dascălii gorjeni am desfăşurat activitate pentru instruirea şi educarea elevilor, cât şi la activităţi culturale şi sociale în satele respective.
Din promoţia anului 1953 a Şcolii Pedagogice de Băieţi din Tg-Jiu, 6 colegi am fost pe acele meleaguri, precum şi unii colegi din promoţii mai mici, cât şi absolvenţi ai liceelor din Gorj au urcat pe acele dealuri şi care cu trecerea timpului au ajuns cadre didactice calificate în urma examenelor susţinute. Promoţia 1953 a Şcolii Pedagogice de Băieţi din Tg-Jiu, este o valoroasă generaţie de dascăli, care au hotărât la revederea după 50 ani din 2003, să ne revedem în fiecare an în 
ultima sâmbătă din luna mai şi pentru că diriginţii şi dragii noştri profesori nu mai sunt în viaţă i-am numit să facă pe diriginţii pe colegii noştri, poetul şi scriitorul Caie Dragotă la clasa A şi fostul Preşedinte al Sindicatului Învăţământ Tg-Jiu şi Vicepreşedinte al Sindicatului Învăţământ Gorj, profesorul Ghiţă Câlniceanu pentru clasa B. E o mare bucurie pentru noi care putem participa la emoţionanta revedere şi tristeţe pentru care din cauza sănătăţii nu au putut participa, iar unii care au trecut în eternitate ca şi dragii noştri profesori, de acolo din sferele astrale ne privesc cu o duioasă nostalgie şi noi le păstrăm o frumoasă amintire şi prinosul nostru omagiu. Din această promoţie unii colegi au urmat cursuri universitare în domenii diferite de specialitate, iar alţii a, rămas ca întăţători atât în Gorj, cât şi pe alte meleaguri ale ţării. Îmi amintesc că la un bâlci la Godineşti când juca hora înainte Doru 
Crăciunescu, fiul prefectului Crăciunescu, lăutarii din Părău îi cânta: Gorjul nu e mare judeţ şi are dascăl prefect(Crăciunescu de profesie a fost învăţător) şi alţi dascăli şi studenţi au urmat şi cursurile Şcolii Normate(Pedagogice)şi din promoţia 1953 cum arătam mai sus, 6 am ajuns pe dealurile muntelui Poiana Ruscă, în Ţinutul Pădurenilor, unde era lipsă de cadre didactice. Şi din cei 6 colegi care am mers să instruim şi să educăm copiii din acel ţinut, am să încep cu mine. Eu am fost repartizat de Secţia de Învăţământ a raionului Hunedoara la şcoala cu clasele I-IV din satul Poeniţa Tomii, comuna Cerbâl şi ajungând acolo am luat în primire inventarul şcolii de la Gheorghe Enăşescu, absolvent a 7 clase primare, care a fost învăţător la şcoală timp de 10 ani. Satul avea 36 de clase şi toţi locuitorii îmbrăcau costumele lor tradiţionale, fetele până când se măritau puneau pe cap batic roşu până sse măritau când puneau pe cap basmale albe atât la muncă cât şi la sărbători până decedau. Cămăşile fetelor erau cusute cu motive naţionale care ocupau foarte mult spaţiile cămăşii, cusute cu aţă roşie. Fetele şi la şorţuri aveau pe margini motive cu roşu. Cămăşile poale, de la tineri până la cei în vârstă aveau prinse datele de ele croşetate. Fetele la sărbători purtau pantofi sau ghete, iar la muncă în timpul săptămânii purtau opinci. Partea masculină purtau bocanci şi până la genunchi peste izmană un ciorap cu model împletit din fire de mână, iar vestele şi pălăriile le cunpărau de la nişte ateliere din Orăştie şi Călan, unde erau meşteri care le confecţionau. La brâu partea feminină se incingea cu brăciri, iar la sărbători vestele pe care le îmbrăcau erau complet acoperite cu cusături. Ocupaţia lor de bază era creşterea vitelor cu care făceau negoţ, iar 4 gospodari din sat se duceau duminica cu căruţele cu lemne să le vândă la Hunedoara sau Ilia. Eu la şcoala din Poeniţa Tomii am avut în clasă 7 copii; 2 în clasa I, 2 în clasa a II- a, 1 în clasa a-III-a şi 2 în clasa a IV-a. Fiind tânăr şi necăsătorit le-am spus elevilor că după ce mănâncă şi se odihnesc o ora, să-şi ia cărţile şi să vină la şcoală şi au fost de acord şi părinţii lor şi până la al doilea trimestru am reuşit să-i aduc la nivelul programei. Seara făceam şezători în sala mare din cadrul şcolii, care era socotită cămin cultural unde le puneam şi eu muzică de la patefonul cu plăci pe care l-am adus de la Pocruia şi apoi am chemat şi pe Gheorghe Butan care cânta la taragot şi se şi juca, învăţasem şi eu să joc dansurile lor. Am reuşit să am şi o formaţie de dansatori cu care am participat la Festivalul Pădurenilor. Dar ca să-şi poată aduce viitoare soţie mai aproape de el, colegul meu Guran I.Ion din Băleşti şi care era şi el tot în Ţinutul Pădurenilor la şcoala din satul Merişorul de Munte sat vecin cu satul Poeniţa Tomi, i-am cedat postul meu şi cu adresă de la Secţia de Învăţământ Hunedoara, m-am dus în satul Ferigi unde era învăţător Nicolae Bistreanu, tot absolvent a 7 clase primare ce preda celor 12 elevi din clasa I-IV şi am devenit eu învăţătorul şcolii şi satul avea 49 case şi o populaţie de 113 persoane. Şi acolo am înjghebat o formaţie de dansuri, una de teatru şi solişti vocali, iar ca instrumentist Gheorhe Romcea cu cimpoiul, ce mi-a permis să prezint şi spectacole. Şi inspectorii de la Hunedoara care au fost în cele două sate, m-au apreciat şi în trimestrul II am primit adresă că sunt numit director de cămin cultural cu normă întreagă la centru de comună, la Cerbâl. Acolo era directorul şcolii Bebe Cornoiu tot coleg din primoţia 1953 care a înfiinţat ciclul II elementar şi pentru că veneau elevi şi din alte sate a înfiinţat internat şi cantină şi pentru că erau elevi puţini se preda simultan, venind ca profesori tot din Teleşti viitoarea nevastă a lui Bebe şi Nicolae Schinteie ambi absolvenţi de liceu. Şi acum să intru în contradicţie cu ministru Funeriu care a desfiinţat şcoli făcând ca elevii din multe sate să parcurgă distanţe mari ca să ajungă la şcoli, fapt ce face ca pe timpul iernii să nu ajungă la timp la şcoală sau să se îmbolnăvească. În satul Poeniţa Tomi unde am fost eu învăţător din cei 7 elevi, Grecu Petre a ajuns colonel de poliţie, Toma Miron preot, Iancu Miron învăţător şi Marina Cornel maistru la Combinatul Siderurgic din Hunedoara. Mă pot mândri că elevi cărora le-am fost învăţător, mă sună şi acum, iar doi mi-au trimis mulţumiri prin articole scrise la Gorjeanul. Tot coleg cu mine de clasă a fost şi Popescu Gh. Gheorghe din Şomăneşti, care a fost la Poeniţa Voinii li la avut ca elev pe renumitul solist vocal şi taragotist Drăgan Muntean. Şi Cornea Dumitru tot coleg de clasă, a fost la Vadul Dobrei la clasele I-IV şi de acolo a plecat la Petroşani unde s-a căsătorit cu o distinsă doamnă profesoară şi a rămas definitiv la Petroşani. La Cernişoara Floresei a fost Guran I.Z.Ion din Ceauru care s-a transferat la el în sat de unde s-a pensionat. Tot elevi ai Şcolii Pedagogice au fost profesorul Bâldea Ion şi Vasile Cocheci la Şcoala din Ghelar, apoi la Hunedoara oraş, la pionieri. Primele şcoli generale de 7 clase au fost la Ghelar şi Alunu unde a fost profesoară tânăra şi frumoasa Mariuţa Barbu care s-a căsătorit cu colegul meu de la Şcoarţa, profesorul Costică Pavel. Tot dascăli gorjeni au fost şi învăţătorul Bălăşoiu la Bunila, Marcela Popescu din Bârseşti la Lelese unde prin căsătorie cu inginerul şef de la Mina de Talc a rămas acolo definitiv. Cu toate că eram pe acele dealuri din Ţinutul Pădurenilor şi se mergea mult pe jos şi aprovizionarea celor necesare în majoritate le făceam din Hunedoara, călătorind cu trenul pe linie îngustă Hunedoara Ghelar, eu după ce parcurgeam 10 km. pe jos mă urcam în tren la Covâjdia, unde şi acum se mai văd ruinele primului furnal siderurgic. Ce frumoase erau întâlnirile noastre când eram chemaţi la raion la Hunedoara pentru instructaje la pionieri sau învăţământ, sau la cercurile pedagogice pe anumite sectoare, sau frumoasele baluri şi nedei. Şi acum când mă apropii de sfârşitul acestui articol mărturisesc: ”Omul cât trăieşte luptă pentru sănătate şi fericire şi când ajunge la vârsta a treia ca mine la 77 ani, mai vibrează sentimentele pe aceeaşi lungime de undă ca la vârste tinere, dar în zadar. Cât am fost tânăr, orice mi-a cerut inima, am făcut eforturi şi am satisfăcut-o. Mai îmi cere inima şi acum, dar sunt bătrân şi nu mai pot. Firul vieţii se deşiră continuu şi zilele sunt numărate şi tristeţea continuă până la sfârşitul vieţii, iar cei care ne-au iubit şi stimat, rămân consternaţi de durere.” Aşa că mă las pradă amintirilor frumoase şi acum când forţa fizică a scăzut, m-am apucat să scriu, monografia satului Pocruia, istoricul şcolii Pocruia, articole la ziarul Gorjeanul pentru care le aduc calde mulţumiri celor care mi le-au publicat. Acum la vârsta asta, dacă reumatismului i-a plăcut de mine şi am ajuns să merg sprijinit de baston, aşi avea aceeaşi bucurie ca în tinereţe. Recomand celor tineri să fie respectoşi, să înveţe carte şi să nu facă abuzuri, să dea dovadă că nu au uitat educaţia primită în familie şi societate, iar colegilor mei să le de Bunul Dumnezeu sănătate şi să ne revedem în ultima sâmbătă din luna mai 2012, la a 59 aniversare.
Învăţător pensionar Sandu Ciolacu
