După cucerirea orașului port Odessa, la 16 octombrie 1941, a fost instalat în oraș un Comandament Militar al Odessei. Comandantul militar a fost numit generalul Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10 Infanterie. În oraș, pe lângă trupele române, erau încartiruite și trupe germene. Unitățile și marile unități participante la această bătălie de cucerire a Odessei, au primit ordin de restructurare. O parte au plecat în țară pentru refacere, iar altele au continuat ofensiva alături de trupele germane și aliații lor.
Mie mi s-a spus că ne trimit în țară doar o lună pentru refacere, apoi venim iar pe front. Eu am zis că nu are rost să mă duc în țară doar pentru un timp atât de scurt, jumătate din el fiind pierdut cu drumul așa că m-am oferit voluntar să rămân pe front unde căpătasem experiență. Am fost repartizat la Brigada 8 Cavalerie din Corpul de Munte Român comandat de generalul Gheorghe Avramescu (din care mai făcea parte și Brigada 1 Mixtă Munte). Corpul vânătorilor de munte a fost subordonat Armatei a 11-a germane și comandantului acesteia, feldmareșalul Erich von Manstein și avea misiunea de a asigura aripa stângă a acesteia.
Am continuat lupta cu noua mea unitate pe itinerariul Odessa – Nicolaiev, oraș situat pe râul Bug (Bugul de Sud). Vremea era plăcută. Zilele erau însorite și calde dar nopțile erau răcoroase. Zona a fost plină de lacuri și bălți. Rușii ne atacau mai mult din aer cu aviația. După cucerirea, prin lupte grele, a orașului de pe Bug, am continuat înaintarea spre nordul Peninsulei Crimeea. De la Nicolaiev am plecat spre Herson, localitate situată pe râul Nipru. Prin luptă am cucerit și această localitate. După o zi de refacere, am continuat ofensiva în nordul Crimeei, până la Novooleksiivka. În timpul acestui marș prelungit spre noul raion de dispunere mi s-au rupt bocancii și am fost nevoit să merg desculț, deoarece îmi produseseră și câteva răni la picioare. Mergeam în coada coloanei, alături de alți ostași răniți ca și mine. Trecând pe lângă noi câteva mașini germane cu echipament militar, ultima se oprește și sunt chemați toți soldații români răniți și desculți. Printre ei mă aflam și eu. Comandantul de companie ne selectează și ne trimite la mașina nemțească. Când am ajuns, un subofițer neamț mai în vârstă mi-a dat câteva perechi de ciorapi și o pereche de cizme nemțești, toate noi. Vorbea în limba română cu noi. De bucurie, i-am sărutat mâna dreaptă, cum făceam acasă cu preotul din sat. Subofițerul a fost surprins de gestul meu, m-a mângâiat părintește pe cap și mi-a spus câteva cuvinte de îmbărbătare. Zâmbea și era și el fericit. Un alt militar neamț mi-a curățat rănile de la picioare, m-a pansat, am luat ciorapi noi și cizmele în picioare. M-au cam „jenat” la început, apoi m-am obișnuit cu ele. Colegii ne invidiau, pe mine și pe alți patru sau cinci camarazi care fuseserăm încălțați de nemți. Chiar și comandantul de pluton mi-a zis că deja m-am asigurat de iarnă care deja se apropia. Și așa a și fost. Le-am purtat toată iarna cu drag.
Când am ajuns în noul raion de dislocare deja se făcuse seară, iar noi foarte obosiți. Am fost dispuși pe aliniamentul de apărare, de la marginea localității Novooleksiivka și ni s-a ordonat să ne săpăm locașele individuale de tragere. Terenul era cam nisipos și le-am săpat repede dar eram deja istoviți. După ce-am luat masa de seară, hrană rece, am rămas peste noapte în locașele noastre, unde am și adormit. Nu se mijise bine de ziuă când, din întâmplare m-am trezit puțin din somn. Cum eram cam buimăcit numai ce văd în zare siluete de oameni venind tiptil spre noi. Am crezut că nu văd bine și l-am trezit și pe colegul de lângă mine. Eu eram pușcaș mitralior. Ne-am uitat amândoi la umbrele mișcătoare din zare care se tot apropiau de poziția noastră și ne-am dat seama că sunt ruși care vor să ne atace prin surprindere. Am hotărât amândoi să deschidem focul pentru că nu mai era timp să anunțăm comandantul de pluton. Așa am și făcut. Din fața noastră ni s-a răspuns tot cu foc de arme automate. În felul acesta s-au trezit toți din unitatea noastră și au deschis focul asupra atacatorului. În felul acesta am reușit să ne salvăm viața. Au fost capturați câțiva ostași sovietici răniți. Ceilalți camarazi ai lor s-au retras în grabă. Dimineața, eu și colegul meu am fost iar felicitați în fața unității.
După câteva ore de pauză, în ziua de 21 octombrie 1941, am primit ordin să pătrundem în Peninsula Crimeea prin Istmul Salkovo. După o săptămână de lupte grele, am reușit să rupem apărarea inamicului din istm. Am cucerit, rând pe rând, localitățile: Salikove, Cernihivka, Mikolaiivka, Cionhar și Medvedivka.
Țin să relatez o întâmplare dureroasă care s-a petrecut în apropiere de localitatea Mikolaiivka din Istmul Salkovo. Eram santinelă, pe partea estică a istmului. În apropiere erau câteva bălți cu multă vegetație înaltă, doar trestie și papură. Era aproape de sfârșitul lunii octombrie și de câteva săptămâni nu mai plouase. Începuse să se lumineze de ziuă. La un moment dat, în zona lacurilor, văd stuful mișcându-se mai tare, cu toate că vântul adia ușor. Mișcarea stufului era haotică și nu părea de la adierea de vânt. M-am uitat mai atent și am văzut umbre multe mișcătoare și mai mari și mai mici. Mi-am dat seama că este o debarcare a inamicului. Am raportat imediat la comandantul gărzii și eram mereu atent la ceea ce se întâmplă în acea zonă. În maxim 10 minute apare ca de nicăieri un avion nemțesc, o „Știucă” (Stukas) care zbura la joasă înălțime și când ajunge în zona bălților cu pricina se aud împușcături, iar din coada avionului ieșea fum. În tabără s-a dat alarma și militarii au ocupat pozițiile de apărare buimăciți de somn, dar obișnuiți cu asemenea alarme. În câteva minute ardea toată vegetația din acea zonă. „Știuca” lansase în urma ei un material incendiar. Asta-i fusese misiunea. Se auzeau vaiete și urlete de om, dar și nechezaturi de cai ce erau arși de vii. Era un apocalips. Fum înecăcios și miros de carne vie, arsă ca într-un dezmăț s-a abătut peste poziția noastră, dar și cai alergând năuci și speriați de foc. Câțiva cai aveau cozile sau coamele în flăcări și s-a deschis foc asupra lor. Din depărtare se auzeau țipete, urlete și vaiete umane. Era iadul pe pământ. Îmi ziceam în sinea mea „Doamne, cu ce-au păcătuit oamenii aceia, mulți probabil, foarte tineri, de au murit în asemenea chinuri?!”. Comandantul unității, care a asistat și el la acel „apocalips” a dat ordin de încercuire a zonei respective și după ce focul s-a stins singur, s-au executat scotociri ale zonei. Cei care au participat au povestit ce-au găsit acolo. Nu pot să vă spun ce mi-au auzit urechile. Pot să vă spun că au fost îngroziți de ce-au văzut. Au fost și oameni și cai care au scăpat nevătămați aruncându-se în apa lacurilor, dar și din aceia au murit intoxicați cu fum. Eu, eram încă viu și nevătămat.
Lt. col. (r.) Gheorghe Bușe, secretar executiv al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj (A.N.C.E.„R.M.” Gorj)
