Acesta era unul din sloganele scrise cu cărbune pe-o pânză albă, de către manifestanţii ieşiţi pe străzi, în lupta lor pentru libertate, din decembrie 1989. Unii i-au spus „revoluţie”, ceilalţi i-au spus „lovitură de stat” sau „represiune a servicilor secrete”, iar cei mai mulţi la ora actuală, le spun „evenimente”, celor întâmplate în decembrie `89.
Nu această opinie a oamenilor este lucrul cel mai dureros, ci acela că în manualele de istorie ce ajung în faţa elevilor, se vorbeşte tot mai puţin despre perioada 16-25 decembrie, 1989. Este perioada în care, cei ce-au luptat pentru un gram de democratie, s-au îmbrăţişat cu rafalele de gloanţe venite tocmai din partea opozantă a morţii.
Totul avea să înceapă la Timişoara, pe data de 16 decembrie 1989. Acolo, sute de oameni, tineri, bătrâni, femei şi bărbaţi, sătui de subjugarea comunistă, fluierau şi huiduiau împotriva regimului. Pe data de 17 decembrie, în jurul orelor 16, se trage pentru prima oară în manifestanţii strânşi în Piaţa Libertăţii. Tineri cu chipuri de mucenici ce purtau în mâini lumina învierii, cădeau seceraţi de gloanţe, pe treptele reci ale Catedralei din Timişoara.
În cursul aceleiaşi zile, G-ralul Vasile Milea, anunţă Bucureştiul, că jud. Timiş este în stare de necesitate şi cere intervenţia în forţă a armatei.
După ora 20, oraşul devine un adevărat infern…Bilanţul, 59 de morţi şi câteva sute de răniţi. 40 de trupuri neânsufleţite, duse la crematoriul din Bucureşti, sunt arse, iar cenuşa lor este aruncată în canal. Spre orele 22, puhoiul de oameni devenea tot mai mare, iar mesajul „azi în Timişoara, mâine-n toată ţara” sau „nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă”, ajunge şi la auzul cetăţenilor români din oraşele Arad, Sibiu, Braşov, Constanţa, Bucureşti, unde sute de manifestanţi iasă în stradă pentru a-i susţine pe fraţii lor din Timişoara. Zilele următoare, aveau să devină un adevărat calvar. Cadavre aşezate unele peste altele, oameni mutilaţi de „pumnul” oţelit al gloanţelor, străzi pătate de sângele unor oameni nevinovaţi, copii ce purtau în spate crucea răstignirii, grupuri de studenţi ce aveau să fie viitorii morţi în lupta lor pentru libertate, strigau cu lacrimi în ochi „unde ne sunt morţii?”.
În Bucureşti, la sediul televiziunii române, oameni îngheţaţi de frică, dădeau pe post mesajele ce veneau din ţară: „la Constanţa, Arad şi Braşov, apa a fost otrăvită; 4 autocare cu terorişti, au ajuns la Arad; pe străzi se trage din toate parţile; soţii Ceauşescu au fugit cu elicoperul”… Se cerea ajutorul soldaţilor pentru oprirea acestei revolte, însă tocmai ei erau cei care descărcau automatele în proprii lor colegi şi în cei care le stăteau în cale. Pe străzi, printre sunetul înfiorător pe care-l scoteau gloanţele, se puteau auzii lozincile: „Jos comunismul! Jos dictatura!Vrem democraţie!Vrem libertate! Să bată clopotele pentru că D-zeu este-n drapelul ţării! Suntem în preajma Crăciunului, iar Iisus se naşte pe acest pământ!Ucide-ţi diavolul roşu!” etc. Chiar dacă dictatorului i s-a pus la dispoziţie un elicopter petru a părăsi ţara, chiar dacă el a fost „încătuşat”, judecat şi asasinat la Târgovişte ca şi Tudor Vladimirescu, chiar dacă preţul pe care l-au plătit mii de suflete, nu a fost deajuns, chiar dacă nu iese fum fără foc, am rămas şi astăzi cu aceeaşi întrebare obsedantă: „cine-a tras în noi?”. Poate că nu vom şti niciodată adevărul, chiar dacă „minciuna are picioare scurte” şi „în faţa nedreptăţii, a biruit adevărul”. Suntem siguri că istoria va vorbi mereu despre cei 1104 morţi (162 înainte de 22 dec. `89 şi 942 după), 3352 de răniţi (1107 înainte de 22 dec. `89 şi 2245 după), dar „pe cei morţi nu-i căutaţi în mormânt ci în inima voastră”.
„Jertfele oamenilor, sunt floricelele ce se aruncă în calea dreptăţii” iar prin asta am înţeles mesajul de continuitate al acestui popor. Prin asta am înţeles că „viaţa de erou este cea mai scurtă viaţă din toate profesiile care există”, unde nicio adiere de vânt nu-i mai poate întoarce de pe-o parte pe alta, iar „eroul este acela care şi-a dat viaţa pentru un lucru mai important decât el însuşi”. Aceşti eroi, au scris cu degetele lor pătate de sânge, o filă din istoria acestui neam, pe care moartea a lipit-o cu clei de lacrimi scurse în van pe obrajii noştri de gheaţă. Ei sunt eroii pentru care timpul, nu se va opri niciodată! În fiecare an, în decembrie, familiile lor îi aşteaptă să se întoarcă acasă pe cei care în `89, au plecat să vadă ce-i dincolo de moarte şi nu s-au mai întors, lăsându-şi mamele, fraţii, copiii, să mai plătească şi astăzi, dobânda usturătoare pentru care au girat, numită… LIBERTATE.
II
Şi am vrut să fim liberi…Am alergat după libertate atât de mult, încât astăzi, la 20 de ani de la revoluţie, nu ştim nici unde am poposit, nici încotro ne îndreptăm, însă uneori „multă libertate, duce la multă rătăcire”. Ce mai contează încotro se îndreaptă paşii tăi, atâta timp cât eşti liber?Ne-am dorit libertatea de a trăi într-o societate democrată, din care să putem culege floarea eternităţii, iar viaţa ne-a arătat că „nimic nu este interzis, dar nu toate sunt de folos”; ne-am dorit libertatea exprimării necondiţionate a cuvântului, prin care astăzi ne scuipăm şi ne înjurăm parinţii; ne-am dorit să invadăm occidentul pe baza sloganului: „cine are degetele lungi nu mai are nevoie de viză” iar astăzi aflăm că „nu suntem ceea ce suntem, suntem ceea ce ne văd alţii”. Am tot sperat că într-o bună/rea zi, toate râurile din această ţară nu vor mai căra în spate apă, ci miere, însă ne-am speriat când am văzut cu câtă greutate apasă pe umerii lor gunoaiele pe care le aruncăm mereu la voia întâmplării.Am crezut că acei „oameni”care în `89, ne promiteau o reîmprospătare a ţarii, jurând în faţa milioanelor de oameni debusolaţi de realitate, că numai ei deţin floricica tranziţiei şi o vor sădi pentrut o viaţă mai bună, lăsându-ne astăzi,(după 20 de ani), muritori de foame în propria noastră ogradă; cu sate în care în sec. al XXI-lea electricitatea nu a putut ajunge la ele pentru că primarul respectiv s-a mutat la oraş într-un apartament de lux; cu şcoli în care icoanele la care ne rugam altădată sunt înlocuite cu afişe electorale sau postere cu „fata de la pagina 5”, unde imnul ţării nu se mai cântă nici măcar la ora de muzică pentru că telefoanele elevilor sunt setate numai pentru manele; cu străzi pline de cerşetori şi hoţi; cu medici care te lasă să mori dacă nu le acorzi „atenţia” într-un plic; cu femei frumoase care-şi vând trupul pe la colţul străzii; călugări creştinaţi şi botezaţi peste noapte în cazanul homosexualităţii, citind Evanghelia prostituţiei; copii de „bani gata” care fac afaceri cu droguri şi transportă către occident fete dornice să câştige Euro şi nu Lei; oameni corupţi şi liberi, angajaţi în lupta împotriva corupţiei şi oameni simpli şi nevinovaţi care înfundă puşcăriile, pentru că trebuie să ajungă cineva şi acolo; politicieni care dormitează pe băncile Parlamentului, plictisiţi de serviciul greu pe care-l au şi oameni săraci, care pentru o pâine-n plus, mor pe şantiere sub maluri de pământ…Poate că dacă am mai sta să scormonim prin buzunarele roase şi ruginite ale prezentului, am mai găsi multe alte lucruri de care poate, (nouă, oamenilor simpli), ne este ruşine atunci când ne privim în oglindă. Că ne convine sau nu, aceasta este cartea noastră de vizită pe care le-o înmânăm străinilor ce ne calcă sau le călcăm ţara şi ecusonul pe care-l purtăm în piept pentru următorii ani. Cine este de vină? Noi!Pentru că nu am ştiut să ne preţuim şi să luptăm pentru valorile noastre. Nu putem da vina pe nimeni pentru această situaţie, atâta timp cât noi, cu propia noastră mână, am stricat imaginea acestei ţări. Ne-au mai rămas multe lucruri frumoase pe care alţii nu le au. Avem situri arheologice de care nu se mai ocupă nimeni, copii talentaţi care se pird în timp pentru că nu au bani să-şi dobândească aceste calităti. Pe fruntea acestei ţări, mai stau şi astăzi ca strajă pentru viitor, monumentele şi statuile ce încă ne mai privesc din umbră, iar coroana de spini pe care a purtat-o Iisus când a fost răstignit o poartă astăzi vârfurile muntoase ale carpaţilor milenari, ce ne oferă şansa ca în fiecare secundă a vieţii noastre, să dăm mâna cu Dumnezeu. Noi, cei care nu ne-am renegat niciodată ţara şi am crezut în adevăratele ei frumuseţi, nu ne trebuie acei 30 de arginţi pentru a o vinde, fiindcă „OMUL FĂRĂ PATRIE ESTE CA PRIVIGHETOAREA FĂRĂ GRĂDINĂ”.
Chepeneag Nicolae Valentin
