În Duminica a 21-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic); Ap. Galateni 2, 16-20; al Sfinţilor Părinţi: Tit.3, 8-15; Ev. Luca 8, 5-15 (Pilda semănătorului); a Sf. Părinţi: Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus), din ziua de 13 octombrie 2019, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi Pericopa Evanghelică din Evanghelia de la Ioan 17, 1 13, în care este descrisă rugăciunea Mântuitorului, prin care ni se arată că adevărata și cea mai înaltă folosire a cuvântului are loc în universul rugăciunii către Dumnezeu, care este socotită a fi un dialog haric, o convorbire sau împreună-vorbire a sufletului cu Tatăl Cel Ceresc, iar prin faptul că se citeşte în Duminica în care se face cinstirea Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, ne arată că doar în atmosfera negrăită a Bisericii, în și prin lucrarea acesteia se descoperă cuvântul adevărului, spre restaurarea și zidirea spirituală a lumii, mai ales că o asemenea pledoarie care îndumnezeieşte vocea negrăită a sufletului, de o frumusețe și de o profunzime spirituală specială, dar totodată de maximă actualitate, având în centrul său Pilda semănătorului, surprinde sufletul omenesc, nu doar al mulţimii ascultătorilor Mântuitorului Iisus Hristos în fața cărora a fost rostită, ci și comportamentul universal al omului în fața Cuvântului Lui Dumnezeu, deoarece deschiderea sau, dimpotrivă, lipsa de sensibilitate, indiferența sau adversitatea față de îndemnurile mântuitoare ale credinței dreptmăritoare se arată cu atât mai actuale, cu cât lumea și societatea românească actuală, pe fondul unei «inflații verbale» vecină cu demagogia, resimt o adevărată criză a cuvântului «cu putere tămăduitoare», când asistăm cu consternare la rostirea și proclamarea mecanică, retorică, stereotipă, a unei multitudini de cuvinte pline de platitudine, care tocmai din această cauză nu reușesc să atingă sufletul și să transforme lăuntricul sufletului nostru prin terapia rugăciunii, ca mijloc de comunicare și comuniune, deci, ca o cale a convertirii și schimbării lăuntrice, a mântuirii și desăvârșirii creștine, legând sufletul nostru de Cuvântul cel dumnezeiesc, rostit şi mărturisit în convorbirea sau împreună-vorbirea sufletului cu Tatăl Cel Ceresc!
,,Sămânța este Cuvântul Lui Dumnezeu”!
Pericopa Evanghelică a Duminicii a 21 a după Rusalii caută să restaureze cuvântul uman, deoarece, la rugămintea Apostolilor Săi, Domnul Hristos le tâlcuiește pilda astfel: ,,Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8, 11), mai ales că prin manifestarea în chip strălucit a smereniei absolute, Mântuitorul Iisus Hristos trece intenționat din tâlcuirea sa peste elementul cel mai important: menționarea sau detaliile asupra semănătorului, spunând direct: ,,Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu”. A spus aceasta, pentru că, alături de iubire și bunătate, smerenia este virtutea care a caracterizat și a împodobit întreaga Sa viață printre oameni și pentru a noastră mântuire. De asemenea, din iubire nesfârșită, Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru a-L ridica pe om din robia păcatului și a morții spirituale, iar acesta, prin kenoză, sau golirea sufletului de apăsarea păcatului, S-a deșertat de slava Sa, a luat Trup omenesc, făcându-Se întru toate asemenea nouă, afară de păcat, pentru a se afla în maximă apropiere față de ființa omenească. În întreaga Sa lucrare pământească, tot ceea ce a propovăduit și a împlinit Mântuitorul Iisus Hristos, poartă pecetea iubirii desăvârșite și a smereniei absolute, culminând în jerfta Sa mântuitoare pentru neamul omenesc. Iar pilda semănătorului, cu subiect «eliptic», metaforic şi pilduitor, ne oferă modelul deplin al smereniei creștine, chemându-ne și pe noi să fim semănători sau cei ce primim sămânța credinței în sufletul nostru, să urmăm modelul de smerenie oferit de Mântuitorul Iisus Hristos. Sfânta Evanghelie citită în această Duminică, ne cheamă pe toți să ne desțelenim și să ne deschidem sufletele, spre primirea cuvântului mântuitor al credinței. Tot astfel, vorbirea noastră să fie formatoare și ziditoare, îndemnând și conducând spre fapte bune și spre virtuțile creștine. Să măsurăm și să drămuim logos-ul nostru, vorbirea noastră, fiind preocupați de zidirea morală, odată ce cuvântul uman este piatră de hotar în viața omului! Printr-un cuvânt bun, rostit cu dragoste și blândețe, într-un moment dificil sau într-o situație limită din viața cuiva, îl putem întoarce de pe cărările pierzaniei și din ghearele morții fizice sau spirituale, după cum, în caz contrar, printr un cuvânt «otrăvit» și un îndemn rău putem arunca un suflet încercat în brațele disperării și ale deznădejdii, ale morții spirituale și fizice. Cu atât mai mult cu cât întoarcerea celor rătăciți, învățarea sau luminarea celor neștiutori, sfătuirea și alinarea celor aflați în necazuri și suferințe, prin fapte ale milei sufletești, vor constitui criterii de apreciere la Înfricoșătoarea Judecată ce va să vină. Cu certitudine, această parabolă a fost spusă la începutul primului an al activităţii publice a Domnului, fiindcă, în ziua aceea a ieşit Iisus din casă şi S-a aşezat pe ţărmul mării şi s-au adunat la El mulţimi numeroase, aşa încât El a intrat în luntre şi stătea în ea, când toată mulţimea şedea pe ţărm. Şi multe lucruri le-a grăit El în parabole (Matei 13,1-3). Tot de aici a rostit şi parabola aceasta a semănătorului. Să notăm că în vremea aceea şi până de curând, semănatul grâului nu se făcea, precum se face astăzi, mecanizat, pentru că atunci oamenii lucrau câmpul cu animalele, în timp ce semănatul se făcea cu mâna, cu o anume tehnică, aşa încât seminţele să cadă uniform pe tot câmpul. Această imagine o aveau în minte iudeii când L-au auzit pe Hristos rostind această parabolă. Însă, agricultorul, înainte de a semăna câmpul, trebuia să-l pregătească, să-l cureţe, să-i scoată pietrele sau buruienile, să-l are şi apoi să semene, pentru că nimeni nu seamănă pe câmp nepregătit.
,,Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi, în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”!
Iisus Hristos ne prezintă în această parabolă un agricultor care seamănă pe un câmp, fără să ne spună că l-a pregătit. Desigur, nu întâmplător, deoarece agricultorul din această parabolă este El, Iisus Hristos, în timp ce câmpul este sufletul nostru. Pregătirea sufletului nostru pentru ca sămânţa să fie primită este sarcina noastră, şi nu a lui Hristos, Care nu intervine întrutotul în cele dinlăuntru ale noastre. Noi singuri trebuie să scoatem pietrele şi buruienile din ogorul sufletului, aşa încât să putem primi sămânţa. Aşadar, în timp ce semănătorul semăna, o sămânţă a căzut pe drum, alta pe piatră, alta între buruieni şi alta în pământ bun. Agricultorul dorea, desigur, ca toate seminţele să cadă pe pământul cel bun, însă, ele n-au căzut astfel, pentru că nu tot pământul era bun. Iar Hristos, în continuare, a explicat ucenicilor Săi: seminţele care au căzut pe drum sunt cei care au auzit cuvântul lui Dumnezeu, dar la care a venit diavolul şi l-a luat din inimile lor, pentru a nu crede. Hristos nu spune întâmplător că seminţele au căzut pe drum, şi nu în apă sau pe lemn. Vrea cu această imagine să prezinte felul omului care şi-a făcut în inima sa o cale liberă a cuvântului, unde, oricine vrea intră şi iese cum vrea, pentru că intră şi sămânţa cuvântului dumnezeiesc, dar intră şi diavolul şi strică sămânţa. Seminţele care au căzut în pământ pietruit sunt cei care ascultă cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar nu au rădăcină. De aceea, cred numai pentru puţin şi, când vine vremea încercării, se îndepărtează! Aceştia sunt cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu cu uşurătate, cu un entuziasm exterior, dar, la prima încercare se risipeşte entuziasmul, cuvintele se fac precum frunzele îngălbenite ce cad din pom la prima adiere de vânt şi se pierd în uitare. Seminţele care au căzut între buruieni sunt cei care au ascultat cuvântul, dar sunt copleşiţi de griji, de bogăţie sau de desfătările vieţii, înecându-se în acestea, şi nu rodesc. Pentru ca seminţele să prindă în pământ, au nevoie de grija noastră, când trebuie să le udăm şi să le îngrijim, pentru că altfel, nu vor rodi. Aşa se întâmplă şi cu ceea ce înseamnă Cuvântul Lui Dumnezeu. Când numai îl auzim, fără să-l ascultăm cu sufletul, adică, să ne îngrijim să facem şi faptă bună, în trăire şi în rugăciune, acesta nu duce la nici un rezultat. Suntem vinovaţi înaintea lui Hristos pentru această indiferenţă: că am lăsat să se usuce în noi sămânţa dumnezeiescului cuvânt. În schimb, sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt cei care au auzit cuvântul şi, cu inimă bună, îl păstrează înăuntru şi rodesc apoi cu răbdare. Sămânţa aceasta rodeşte, nu pentru că a căzut întâmplător pe un pământ bun, ci, pentru că este îngrijită cu răbdare (v. Luca 8,15), pentru că sunt îndeplinite condiţiile potrivite: rugăciunea, viaţa curată şi celelalte. Altfel, sămânţa nu aduce rod! La fel se întâmplă şi cu bobul de grâu: nu ajunge doar să cadă în pământ bun şi gata! Agricultorul trebuie să arunce îngrăşăminte, să plivească buruienile, iar toate acestea necesită străduinţă şi răbdare. Hristos continuă să semene, pentru că El seamănă şi în pământul sufletului nostru şi vrea ca sămânţa Sa mântuitoare să cadă întotdeauna pe pământ bun, pentru a aduce roadă multă! Aşadar, să facem din inima noastră un teren bun, să ne străduim toată viaţa, cu multă răbdare, să făptuim rodirea cuvântului bun, spre bucuria Domnului nostru Iisus Hristos, ca o dovadă că Dumnezeu ne arată că adevărata și înalta folosire a cuvântului are loc în universul rugăciunii, în convorbirea sau împreună-vorbirea sufletului cu Tatăl Cel Ceresc!
Profesor, Vasile GOGONEA
