La Summitul Uniunii Europene de la Sibiu din luna mai a.c., se reitera ideea că unul dintre principalele scopuri ale strategiei de dezvoltare a statelor-membre este și va rămâne și în viitor bunăstarea cetățenilor acestora. Populistă sau nu, o astfel de abordare este până la urmă realistă, în special pentru țările din Estul Uniunii, între ele și România. Chiar s-a propus ca statele UE să stabilească un salariu minim de 60% din salariul mediu al fiecărei țări, luându-se în considerare că în unele țări, între care și România rata de deprivare materială severă, mai exact a lipsurilor materiale grave a ajuns la o cotă socială inacceptabilă.
Există și date concrete oferite de Oficiul European de Statistică, conform cărora țara noastră se clasează pe locul penultim în clasamentul UE la capitolul sărăcie, de circa 35%, în 2018, comparativ bunăoară cu Luxemburg, Suedia, Olanda, Belgia, Germania, Finlanda și alte țări occidentale, unde rata și riscul de sărăcie a populației este cuprins ca medie în jur de 10%-15%. Iar dacă facem referire la conținutul ratei sărăciei, atunci ne referim la cheltuieli prevăzute și neprevăzute într-o familie, însemnând între altele asigurarea hranei pentru un trai decent, plata diferitelor facturi pentru consumul de combustibili, încălzire, curent electric, telefon, rtv, etc, dar și cheltuieli mult mai mari pentru necesități de uz familial, adică locuință, îmbrăcăminte, mobilier, aragaz, frigider, mașină de spălat, de ce nu un autovehicul și măcar o minivacanță decentă dacă se poate, la fel de necesară refacerii sănătății psihice și fizice. Iar în această direcție, revenind la venitul minim măsurat în salariul minim al angajatului român, în țara noastră acesta abia dacă atinge circa 350-400 euro pe lună, situându-ne iarăși pe ultimele locuri în UE, în vreme ce Olanda, Marea Britanie, Franța, Luxemburg, Germania, șamd, veniturile salariale minime sunt cuprinse între 1350 și 2070 euro. Suntem departe și față de unele țări din centrul și estul Europei unde, bunăoară, în Cehia, Slovenia, Slovacia, Polonia, Croația și Estonia salariul minim este cuprins între 550 și 900 euro. Mai mult decât atât, România stă prost și din punct de vedere al numărului de angajați aflați sub pragul sărăciei, adică peste 20% din forța activă angajată în câmpul muncii.
Și acum vine paradoxul societății românești, unde populația, în bună parte supraviețuiește după 30 de ani de capitalism la limita subzistenței, în condițiile în care de câțiva ani încoace ne lăudăm, că țara U.E, cu o creștere economică anuală de peste 5%. Numai că tot în România, conform acelorași statistici oficiale, jumătate din numărul angajaților lucrează pe un salariu minim pe economie, total insuficient pentru un trai cât decât decent, ceea ce nu face altceva decât să ne situeze între țările europene cu cea mai mare rată a persoanelor afectate de sărăcie. Cât despre persoanele vârstnice, peste 1,5 milioane de pensionari trăiesc într-o sărăcie cruntă, în vreme ce aproape 10000, cu precădere cei proveniți din rândul magistraților și instituțiilor coercitive ale statului, au pensii care le permit să trăiască în lux și desfătare. De altfel, sunt multe alte cifre puse la dispoziție de către oficiile naționale și europene de statistică care ne arată clar gradul ridicat de sărăcie din România, existând multiple situații dramatice când venitul total net la opt din zece familii nu este suficient nici pentru cumpărarea produselor alimentare de bază pentru asigurarea hranei. Iar ca un paradox, majorările de salarii și pensii din ultimii 2-3 ani au fost până la urmă anulate de escaladarea prețurilor și inflației, de concedieri și șomaj în sectoarele cu activitate de producție și consum slab profitabilă, etc.
Așadar, consecințe dramatice pentru o țară și un popor care cu totul altceva și-au dorit în urmă cu treizeci de ani, după căderea comunismului. Și iată că, din păcate, trăim vremuri grele, România prăbușindu-se, în primul rând, din punct de vedere economic, fiind la mâna și sub controlul cvasitotal al capitalului străin, cu suveranitate statală în mare parte pierdută, conjugate cu lipsa unor perspective privind îmbunătățirea condițiilor social-economice și de viață ale românilor. Și este până la urmă un paradox, dar și mai grav o stare a absurdităților post-comuniste, acceptând de atâta amar de vreme minciuna și ,,spovedaniile” noilor rânduieli politice, așezate în interesul meschin de partid și de căpătuială cu iz mafiotic, deopotrivă chiriași și slugi, ajunși pe mâna străinilor la noi acasă. În aceste condiții de sărăcie profundă, mai este de mirare că mulți români și în special tinerii părăsesc țara și ajung pe unde apucă, căutând un trai mai bun? Și din păcate, la acest flagel dramatic în urma căruia populația țării scade permanent autoritățile statului nu au vreo străbatere și preocupare și cu atât mai mult conceperea unui program național coerent menit să pună capăt nefericitului fenomen. Pe de altă parte, asistăm la îmbătrânirea populației și care se adâncește pe zi ce trece, la sate părăsite și pustii, care își pierd identitatea și istoria, starea de fapt datorându-se și scăderii drastice a natalității. Între altele pentru că s-a schimbat și comportamentul cuplurilor căsătorite, determinat atât de condițiile economice din țară și evident al realităților pieței muncii și migrației tinerilor. Bunăoară, în anul de grație 2019, populația școlară este ca număr abia la jumătate față de perioada anilor 1989-1990, în același timp, scăzând îngrijorător și calitatea umană și instructiv-educativă, atât în mediul familial, cât și în sistemul de învățământ românesc.
Și tendințele negative în această direcție continuă să se agraveze, făcându-se și un studiu demografic la nivelul ONU, care estimează că prin scăderea accelerată a populației în unele țări ale lumii, între ele și România, există marele pericol al dispariției popoarelor și națiunilor respective în următorul veac. Iar între marile noastre necazuri se numără, fără niciun fel de îndoială, înstrăinarea și epuizarea resurselor naturale, potențialului economic, iar pe de altă parte se curge fără oprire în afara granițelor inteligența umană românească, în vreme ce lipsa unor programe naționale de educare a populației aflate în dificultate, nu face altceva decât să sporească rata abandonului școlar, analfabetismului și infractionalității pe segmentul populației tinere. În plus, la capitolul absurdități în România post-decembristă se poate scrie și despre ,,copiii nimănui”, problema care ar trebui să fie rapid rezolvată, întrucât potrivit acelorași statistici credibile, peste 300 000 de copii ai căror părinți, în jur de 3 milioane, sunt plecați la muncă în străinătate pentru un câștig financiar mai bun. Perioada în care, mai scurtă sau mai îndelungată, copiii lor trăiesc în țară o adevărată dramă, în special psihică, fiind lăsați, de regulă, în grija bunicilor, devenind atât pentru ei, cât și pentru societate defavorizații soartei, influențați adeseori și de un mediu social potrivnic, mai ales de idei și comportamente umane distructive.
În același timp, se conturează cel mai mult, imprevizibil și chiar cu înverșunare conceptul globalismului, izvorât din interesele de-a dreptul obscure ale marilor puteri ale lumii și deopotrivă ideea multinaționalismului, ceea ce și mai cu seamă în cazul României poate agrava și mai mult independența, unitatea și suveranitatea noastră națională. De altfel, unul din reprezentanții români la ONU (vezi mărturiile expertului Călin Georgescu), remarca, chiar cu trei ani în urmă că practic ,,se poate vorbi (n.n – fără să greșim) că România a fost vândută de cei care au luat puterea în 1989 și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani”. Mai mult decât atât, România nu mai este un stat suveran și independent, ci o corporație condusă de străini prin trădătorii și cozile lor de topor din țară. România nu mai deține nimic, nu are economie autohtonă și este doar o chestiune de timp până la falimentul nostru, de țară și neam. Bunăoară, un studiu recent ne arată că în ultimii 30 de ani am pierdut din potențialul și averea țării mai mult decât întreaga perioadă istorică de la marii noștri voievozi și până în 1989. Chiar am ajuns în ultima vreme ,,orfanii Europei” și supuși la tot felul de patimi și sacrificii din partea stăpânirii de la Bruxelles, dar nu numai, fiind mai nou obligați să acceptăm pe pământul strămoșesc și migrația musulmană și altor seminții și graiuri terraniene. Și astfel urmările nu vor însemna altceva decât alte efecte devastatoare pentru România, bineînțeles și pentru modul nostru de viață, al unora sau ale altora, cu interese mereu contradictorii, cu alte culturi, obiceiuri, comportamente și spaime ciudate, adeseori amestecate într-o brambureală de nedescris. Evident, cu imprevizibile și înverșunate consecințe, care pot transforma România într-o țară multinațională, iar pe cetățenii români, dintr-un popor încă sănătos la minte și la trup, într-un altul, diferit, iar pentru vremurile acestea moderne, întru suferințele existenței noastre, fără niciun fel de îndoială și bolnavul cronic al Europei. Și când istoria se uită, pentru că așa vor puternicii și stăpânii lumii, iată că aveam neșansa unui nou Babilon, amestecat în așa hal încât viața devenită un calvar, cu un început deja de ,,promovare” și mai ales de provocări, jucându-se, din păcate, cartea conceptelor distructive ale post-modernismului, cu referire la tot ceea ce poate să fie mai nociv, adică la globalism, ignorantism și prozelitism cât cuprinde. Și nu de puține ori, în loc de a milita pentru cunoașterea și promovarea adevărului, într-o lume atât de complexă și mai cu seamă complicată, mass-media, indiferent despre care vorbim, nu de puține ori, supusă la rândul ei unor prejudecăți bolnave, presiunilor și multiplelor obscurități venite de aiurea, se complace la rândul ei și nu dezinteresat să promoveze tot mai mult în ultima vreme fenomenul fake news (știri false), de unde au început să apară și să crească tot mai mult ostilitatea și față de jurnaliști. Situație deloc bucurătoare și în cazul României, unde mulți jurnaliști și formatori de opinie sunt etichetați ca propagandiști party-pris, manipulatori, dezinformatori și intoxicători, puși în slujba unor personaje dubioase și interese meschine, în detrimentul binelui public și intereselor fundamentale ale țării și neamului românesc.
În fine, dacă mai privim și urmărim ce se mai petrece prin Românica noastră, avem a constata, dincolo de grijile și necazurile majorității populației, și o lume colorată în fel și fel, dominată de o inconstiență bolnăvicioasă, care nu afectează doar normalitatea rânduielilor trebuincioase, ci și natura, credința, tradițiile, istoria și identitatea noastră ca popor în această parte de lume. După cum mersul politicesc al țării îți dă senzația dizgrațioasă și atât de păguboasă de bâlci cu trădători de țară, de clovni și circari politici de cea mai joasă speță, căzând în penibil și într-o stare de crasă imoralitate.
Iar dacă românii nu vor înțelege că după acești ani post-decembriști dezastruoși, țara lor este acum atât de aproape de hăul clivajului fără scăpare, punându-și mintea la treabă și piciorul în prag, având și prilejul și oportunitatea următoarelor – apropiate alegeri interne, atunci ne vom merita soarta. Și ce poate să fie mai absurd decât a ne împotrivi până la urmă apărării drepturilor și demnității noastre umane, acceptând cu resemnare și umilință starea de fapt și oricare altă putere politică, care după decembrie 1989, și-a dovedit nu doar incompetența și neputința, ci și o atitudine servilă antiromânească, trădătoare de neam.
Prof. VASILE IROD
