În speranţa că trecutul şi istoria poporului român încă mai trezeşte interes în spaţiul public şi mai ales în trăirile sentimentale de credinţă şi iubire faţă de glia strămoşească şi de faptele măreţe ale înaintaşilor în lupta permanentă pentru fundamentarea identităţii şi continuităţii de neam pe aceste meleaguri, folosesc mereu prilejul de a- mi răscoli memoria şi cunoştinţele pentru a pune în evidenţă, atât cât îmi stă cu putinţă, “bornele” existenţei noastre ca popor, accentuând în special locul şi rostul marilor personalităţi şi ale eroilor noştri în istoria naţională.
De la bun început trebuie să subliniem ideea, susţinută de izvoare şi argumente istorice, că noi, românii, ar trebui să ştim că înainte de părinţii noştri, n-a trăit pe locurile acestea nici un alt popor, neamul traco-geto-dacilor fiind unul dintre cele mai vechi din întregul continent european. Iar pentru a ne da seama de locul adevărat al străbunilor noştri între celelalte popoare ale antichităţii, e suficient să pomenim mărturia istoricului grec Herodot care zicea că“ tracii sunt tulpina geţilor” şi că după indieni “este cel mai numeros popor din toată lumea cunoscută până atunci. Şi acelaşi mare istoric spunea că“dacii şi getii erau cei mai viteji şi drepti dintre traci”, iar “după Dromihete-rege al geţilor, izvor de înţelepciune şi morală absolută pentru istoria neamului românesc, Burebista a fost la rându-i considerat de către contemporanii săi “cel dintâi şi cel mai mare rege din Tracia”, amintind dintre ei pe Acornion din Dionysopolis-prietenul şi aliatul său de nădejde în momentele de cumpănă. Deci, Burebista este întemeietorul şi regele statului dac, în anul 82 î.Hr., devenind şi cel dintâi mare suveran al poporului nostru, în acelaşi timp şi cel mai de temut adversar al Imperiului Roman, care la acea vreme era în plină ascensiune şi expansiune. O spunea istoricul Iordanes, după cum şi vestitul geograf Strabon, care îl caracteriza pe Burebista a fi “un strateg şi un lider desăvârşit al ţinuturilor locuite de geto- daci”. După cum nu este lipsit de importanţă că renumitul rege a avut şi sprijinul înţeleptului preot Deceneu, atât în privinţa unirii tuturor neamurilor traco-daco-geţilor şi a măsurilor legate de întărirea disciplinei, ordinii şi a respectului pentru autoritatea regală, cât şi al organizării armatei, sau după cum se exprimă:“să se facă linişte cu sabia pentru totdeauna la hotarele dinspre soare apune spre a-şi întoarce grijile de părinţi către nevoile patriei”. De asemenea, mai spunea că Burebista” a înălţat poporul atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci”.
De altfel marele rege, conştient de menirea sa şi mai ales de faptul că de la sudul
Dunării (Donaris) presiunile şi ameninţările Imperiului Roman asupra ţinuturilor sale erau tot mai evidente, avea să acţioneze urgent pentru încheierea unificării sub stăpânirea sa a tuturor uniunilor tribale traco-geto-dacice, unele dintre ele fiind supuse şi alipite pe cale militară. Era şi momentul să pună capăt şi disputelor pentru putere a căpeteniilor tribale, de aici Burebista avand linistea si posibilitatea de a infaptui o serie de reforme, atât pentru consolidarea politică a regatului cât mai ales pentru organizarea şi întărirea armatei, capabilă a stăvili invaziile externe (vezi conflictele militare cu triburile celtice şi germane, cu boii, tauriscii şi scordistii, etc.) dar cu precădere ale armatelor romane. Şi astfel, prin o serie de măsuri a pus rânduiala în administraţie şi în poruncile judecătoreşti, în relaţiile economice şi negustoreşti, a înfiinţat Sfatul obştesc pe care îl convoca ori de câte ori era necesar, la reşedinţa sa de la Argidava, a încheiat şi alianţe militare, sprijinindu-i în conflictele militare pe cei care erau adversarii Romei şi aveau în comun aceleaşi idealuri de libertate pentru popoarele lor, etc. De altfel, în opinia marelui nostru rege, statul sau trebuia să fie “un stat de oameni liberi a căror supremă datorie era să participe la lupta de apărare a pământului lor străbun”. Aşa se şi explică formarea unei armate puternice de circa 200000 de ostaşi, recrutaţi din rândul ţăranilor liberi (comaţi), păstori, meşteri şi negustori, dar şi din casta nobilimii (tarabostes), cu toţi datori a îndeplini slujbe militare şi a contribui material la întreţinerea armatei. Nu în ultimul rând au fost ridicate puternice cetăţi pentru apărarea întinsului regat, amintind câteva dintre ele: Barbosi, Blidaru, Costeşti, Batca Doamnei, Capâlna, Brad, Deva, Baniţa, Cozia, Breaza, ş.a.m.d. Iar ca un corolar al puternicului regat geto-dac, dar şi al frământărilor de la Roma (perioada triumviratului-Cezar, Pompei, Crassus), şi al războaielor cu galii, după care îndelungatul război pentru supremaţie, care îl opunea pe Pompei lui Cezar (anii 60-53 î.Hr.), îi va permite lui Burebista a-şi încununa dorinţa vieţii sale şi anume, unificarea tuturor teritoriilor locuite de poporul său până la Haemus(munţii Balcani) şi înlăturarea protectoratului roman de la sud de Istru (Dunăre).
După cum mai trebuie amintite războaiele regelui Burebista cu bastarnii, celţii şi sciţii, care în cele din urmă fiind învinşi, sunt alungaţi din ţinuturile sale, în vremea în care şi cetăţile greceşti pontice “au făcut act de supunere”, aşa cum avea să noteze Dio Chrysostomus. O spune şi Strabon, care cutreierând prin acele ţinuturi, în calitate sa de geograf, povesteşte că ”cetăţile greceşti, prin diplomaţia unor credincioşi, sfetnici şi prieteni, precum Acornion din Dionysopolis (Balcic) i se închina lui Burebista”. Şi astfel, statul şi stăpânirea vestitului rege geto-dac se întindeau la sud până la munţii Haemus şi la Nord până la Carpaţii Păduroşi şi de la Istria la Câmpia Panonică şi apoi încă departe până la Apollonia şi Olbia pontică. Şi astfel Roma găsea în faţa planurilor sale de cucerire un adversar pe măsură capabil să i se opună, dar şi să coalizeze împotriva ei pe toţi cei hotărâţi să lupte pentru apărarea bunului cel mai de preţ al oricărui popor, libertatea. Au fost motive pentru ca relaţiile dintre regatul dac cu Roma să nu fie amicale, dimpotrivă, Burebista era convins de iminentul pericol roman, care în primul rând, viza oraşele de la Pontul Euxin (coloniile greceşti).Mai mult, a încercat să obţină de la Roma recunoaşterea hotarelor sale, între altele nevoit să-l sprijine pe Pompei împotriva lui Cezar în luptele acestora pentru putere, întrucât ultimul dintre ei avea demult în planul expediţiilor sale supunerea Daciei. În acest scopul acesta îşi concentrase deja o puternică armată în Iliria, foarte aproape de ţinuturile geto-dacice, iar pe de altă parte folosind arma intrigii, urmarea fiind asasinarea lui Burebista. Ceea ce s-a şi întâmplat de vreme ce iscusitul rege dac avea să fie trădat de către aristocraţii autohtoni, nemulţumiţi la rându-le de întărirea puterii centrale a acestuia. Şi astfel Burebista este înlăturat şi asasinat prin violenţa la Argidava, în anul 44 î.Hr. Dar ca o ironie a soartei, va pieri asasinat în acelaşi an în Senatul roman şi Cezar, prăbuşindu-se sub loviturile de pumnal lângă soclul statuii lui Pompei, adică a aceluia pe care el îl zdrobise în războiul civil pentru putere, în anul 48 î. Hr. De acum, avea să urmeze o perioadă scurtă în care expediţiile romane de cucerire asupra Daciei au întârziat, poate şi pentru că Burebista renunţase la politica lui activă pe plan extern, rezumându- se în faţa viitoarelor primejdii romane doar la reorganizarea armatei şi în special la consolidarea sistemului de cetăţi din zona munţilor Orăştiei.
Însă, din păcate, după asasinarea sa prin trădare, întreaga lui stăpânire, lipsită de unitate economică şi politică se va destrăma, unele teritorii desprinzându-se de statul dac, altele aveau să fie cucerite în afara Daciei, dar ceea ce a fost mai important în acele vremuri grele pentru stăbunii noştri, că statul dac nu a dispărut, menţinându-se totuşi, dar pe o întindere mult mai mică, înTransilvania, mai exact în regiunea munţilor Orăştiei. Aici au urmat pe tron o serie de regi, de la Deceneu-mare preot şi sfetnic apropiat al lui Burebista şi până la Duras- Diurpaneus-unchiul lui Decebal (anii 44 î.Hr.-87 d.Hr.), cel care, prevestind “furtuna tot mai ameninţătoare” a expansiunii romane, cedează în cele din urmă de bună voie tronul puterii, viteazului şi iscusitului rege Decebal. Altfel spus, moartea tragică, prin asasinare, a celor două mari personalităţi- Burebista şi Cezar, sarcina rânduielilor conducătoare din cele două entităţi statale vor reveni de aici încolo lui Decebal şi Traian. Ei sunt iluştrii noştri străbuni, pentru ca după cele două încrâncenate războaie daco-romane(101/102 şi 105/106 d.Hr.) cele două neamuri strămoşeşti să reuşească a convieţui laolaltă, iar din simbioza lor să se nască un popor nou-poporul roman. Acesta moşteneşte alesele virtuţi din plămada eroismului geto- dacilor, iar pe de altă parte rigoarea şi măreţia romanilor, deopotrivă, exponenţial întruchipate ca modele în personalitatea lui Burebista, Decebal şi Traian-zămislitori ai neamului românesc. Aşadar, sunt până la urmă primele borne ale naşterii poporului nostru, iar de aici avem sfânta datorie a ne strădui să învăţăm şi să ne înţelegem trecutul şi istoria din care izvorăşte bunăoară tumultul vitejei româneşti de la Rovine, Podul Înalt sau Călugăreni, vo-cile şi poruncile vrednicilor noştri apărători de ţară şi neam: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia şi Avram Iancu,Tudor Vladimirescu,ş.a.m.d., mişcările şi faptele demne ale haiducilor îndreptate împotriva nedreptăţilor de orice fel, vuietul luptelor de la Plevna, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, etc., unde eroismul ostaşilor romani era urmarea firească a jertfei lor pentru libertatea, neatârnarea şi unitatea neamului românesc. În fine, anii 1916-1918 aveau să marcheze, prin sacrificiile de voinţă şi luptă a întregului popor român, desăvârşirea unităţii noastre statale şi credem că astăzi nu este suflet de român să nu fie mândru de faptele glorioase ale înaintaşilor, dar în acelaşi timp să manifeste onoare şi respect pentru trecutul nostru istoric, hotărâţi a apăra şi proteja, indiferent de complicaţiile vremurilor trăite, fiinţa neamului, identitatea, unitatea şi demnitatea sa naţională. Şi istoria patriei este şi trebuie să fie cartea de vizită a fiecărui popor, iar cine îşi uită rădăcinile şi glia străbună se condamnă singur şi poate că mult mai mult decât o dezrădăcinare din seva fiinţei neamului său, o înstrăinare şi o trăire duplicitară, perfidă, în numele aşa-zisului europenism şi globalism, cu orientări mai degrabă negative, ceea ce înseamnă până la urmă o anihilare adesea forţată a istoriei, existenţei şi modului de viaţă a fiecărei naţiuni în parte. Sau altfel spus, este vorba de o ofensă continuă venită dinspre polurile de putere şi influenţă ale lumii adusă independenţei şi suveranităţii popoarelor şi care vizează în special generaţiile tinere, ceea ce de fapt spun tot despre variile şi obscurele interese care frământă şi bulversează lumea de astăzi. Or, faţă de o astfel de abordare nocivă, România nu trebuie să rămână pasivă, vorbind în special la nivelul de vârf al autorităţilor statului, altfel ne paşte neşansa de a ne pierde treptat, dar sigur istoria şi identitatea. Deci, un urgent semnal de alarmă de a pune capăt dezbinării naţionale pusă la cale de către anarhiştii forţelor oculte din interiorul şi exteriorul ţării şi chemarea la unitate a tuturor românilor de bună credinţă şi a ne strânge rândurile pentru apărarea suveranităţii şi independenţei ţării noastre, dezvoltării şi progresului, în linişte şi pace a României.
Prof. Vasile Irod
