Gheorghe Șincai este unul din corifeii Școlii Ardelene alături de Samuil Micu, Petru Maior si Ion Budai-Deleanu. Școala Ardeleană este o mișcare politică, culturală, literară și iluministă de mare anvergură a românilor din Transilvania, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul veacului următor, ca expresie a luptei națiunii române din Imperiul Habsburgic, pentru egalitate în drepturi cu celelalte naționalități, pentru emanciparea culturală și politică. Pentru aceasta, este antrenată o întreagă pleiadă de intelectuali.
Lupta se dă pe plan istoric si filologic, căutând să dovedească, prin lucrările lor, originea latină a poporului român, precum și continuitatea lui în Transilvania, pusă la îndoială de către unii istorici străini, bineînțeles interesaţi, Sulzer, Eder, Engel. De asemenea, s-au străduit să documenteze fondul și structura latină a limbii române, susținând și introducerea alfabetului latin, împotriva opiniei lui Bartolomeu Kopitar, care considera acest lucru o imposibilitate. Vin și cu argumente bazate pe unele principii specifice filosofiei iluministe, dreptul natural și contractul social, de asemenea, cu un argument de ordin demografic, românii fiind cea mai veche si numeroasă populație a Transilvaniei.
Gheorghe Șincai a fost printre intelectualii care au redactat un memoriu înaintat Curții imperiale, în martie 1791, cunoscut sub numele de Supplex Libellus Valachorum, „cel mai important act politic al românilor din Transilvania, în cursul secolului al XVIII-lea” (D.Prodan). Intelectualii, semnatari ai acestui memoriu, cereau să li se acorde românilor din Transilvania drepturi egale cu celelalte națiuni, venind, după cum am arătat, cu argumente istorice, filologice și demografice.
,,Națiunea română, se spunea în memoriu, este cu mult cea mai veche dintre toate națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru sigur și dovedit pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian.”
Gheorghe Șincai se naște la Raciul-de-Câmpie, în comitatul Turda. Descendent dintr-un neam de boiernaşi (nobili) transilvăneni, localitatea de baștină fiind comuna Șinca. Despre descendenții săi pe linie paternă si maternă, aflăm din monumentala sa lucrare, „Hronica românilor și a mai multor neamuri”, generații după generații, oameni umblați, ridicați în diferite funcții în viața publică.
Studiile le face la Colegiul reformat din Târgu-Mureș, timp de doi ani, unde învață limba latină și ungurească, apoi trece la Cluj, la Seminarul iezuit, la îndemnul fratelui mai mare și probabil cu sprijinul unchiului său, Mihail Grecul. Tânărul elev era neîntrecut la învățătură: „M-am străduit din toate puterile ca timp de patru ani cât m-am bucurat de privilegiul de elev în școala de gramatică și clasa de poetică, nimeni din mulții mei concurenți să nu mă întreacă”. La Cluj s-a născut pasiunea pentru istorie. Trece la Gimnaziul piariștilor din Bistrița „pentru studiul limbii germane, din voința părinților mei”. În 1774, Șincai este primit la mănăstirea din Blaj, încredințându-i-se cursul la retorică și poetică la școala românească. La propunerea episcopului Grigore Maior, Șincai pleacă la Roma, împreună cu Petru Maior, la Colegiul de Propaganda Fide, unde se pregătește doi ani în filosofie și trei ani în teologie, obținând titlul de doctor la ambele facultăți.
Gheorghe Șincai începe să strângă documente și informații din scrierile antice și moderne, referitoare la români, având acces în arhive și în cele mai bogate biblioteci ale Romei. La Viena, de asemenea, unde urmează Colegiul Sfânta Barbara despre „dreptul natural, dreptul ginților și dreptul eclesiastic”, are ocazia să strângă noi documente despre istoria românilor. Prin bunăvoința unor prieteni și cunoștințe din rândul istoricilor străini, are posibilitatea să-și completeze colecția de documente formată din 27 de volume, însumând aproape 2000 de pagini. Lucrând zi și noapte, informațiile sunt culese din patru sute cincizeci și opt de lucrări din autori citați în „Hronica” sa.
În 1780, Gheorghe Șincai tipărește la Viena, împreună cu Samuil Micu, „Elementa linguae daco-romanae sive Valachicae”, prima gramatică a limbii române tipărită, retipărită de Gheorghe Șincai într-o nouă ediție, în 1805. Am accentuat tipărită, pentru că, de fapt, în 1757, Dimitrie Eustatievici alcătuise prima gramatică a limbii române, care, din nefericire, nu va vedea lumina tiparului decât în 1969. Gheorghe Șincai și Samuil Micu demonstrează latinătatea limbii române ca vocabular și structură gramaticală.
În „Prefață”, Gheorghe Șincai abordează problema originii limbii și a poporului român. Se ajunge și la unele exagerări: purificarea limbii române de cuvintele nelatine și introducerea unei ortografii etimologice, deşi nu au fost aplicate cu consecvență în scrierile lor.
În 1782, Gheorghe Șincai este numit catihet al școlilor nou înființate, apoi, din partea guvernului din Sibiu i se dă însărcinarea de director al școlilor naționale din Transilvania, funcție îndeplinită timp de doisprezece ani. În această calitate, activitatea lui Gheorghe Șincai este de neegalat, uimitoare, putem spune. A înființat școli sătești, în jur de 300, a elaborat și a înzestrat școlile cu manuale, a condus un curs redus de instruire a dascălilor de la sate, eliberându-le certificate de învățători și numindu-i în funcții.
Ca director, era subordonat atât guvernului din Transilvania, cât și episcopului din Blaj, Bob. Urmează o perioadă grea, neagră din viața lui Gheorghe Șincai, ca urmare a unui conflict cu episcopul Bob. Gheorghe Șincai a acționat pentru o separare, într-o oarecare măsură, a școlii de biserică, de asemenea, aveau opinii diferite privind mișcarea Supplex-ului ale cărei idealuri sunt trădate de Bob.
Episcopul Bob îl acuză pe Gheorghe Șincai de „iacobinism”, doctrina iacobinilor/, adică cu idei foarte avansate, revoluționare, și solicită guvernului anchetarea lui. Este anchetat de cumnatul lui Bob, vicecomitele Gyujto Sandor, întemnițat până când este judecat și, nefiind vinovat, este achitat. Episcopul Bob refuză să-l despăgubească pentru casa și lucrurile pe care i le luase lui Șincai, restituind doar o parte, la intervenția guvernului. Merge la Viena pentru a depune două memorii Curții Imperiale prin care solicită reintegrarea pe postul de director și despăgubirea pentru daunele materiale suferite în timpul destituirii, dar au fost respinse „din cauza lipsei de moralitate”. Primește un răspuns nefavorabil și la cererea de a fi reintegrat în ordinul călugăresc pe care l-a părăsit în 1784.
După atâtea încercări nereușite, părăsește Blajul și primește funcția de administrator al moșiilor nobilului Vass de Taga, ocupându-se de instruirea celor trei copii ai acestuia. Se bucură de protecția conților Vass și a episcopului din Oradea, Samuil Vulcan. Se ocupă de tipărirea unei valoroase lucrări de popularizare a științei și de redactarea „Hronicii românilor și a mai multor neamuri”.
Retras la una din moșiile conților Vass, se stinge din viață în data de 2 noiembrie 1816. O bună parte a vieții sale a fost dedicată operei sale fundamentale „Hronica românilor și a mai multor neamuri”, la care a lucrat 34 de ani.
Autorul prelucrează și reinterpretează critic, științific vastul material documentar cules la Roma și la Viena în timpul studiilor. După multe tentative de a o tipări, s-a izbit de cenzură, „deoarece lucrarea prezentată de Șincai este foarte periculoasă pentru ordinea publică al Marelui Principat al Transilvaniei”. N-a reușit să publice decât o mică parte din volumul I, în „Calendarul de la Buda”, pe anii 1808 – 1809, așa că rămâne în manuscris peste trei decenii. Deci este o lucrare postumă.
Abia în anii 1853 – 1854 este tipărită integral cu litere chirilice. Grigore Tocilescu înfăptuiește o a doua ediție integrală, cu litere latine, în anii 1885 – 1886. Apariția acestei însemnate scrieri se bucură de elogiile unor scriitori pașoptiști care au citit-o în manuscris: Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica și alții.
„Hronica” lui Șincai, confirmă Mihail Kogălniceanu, este un lucru atât de mare, atât de prețios, încât cuvintele îmi lipsesc spre a-mi arăta mirarea. Mii de documente necunoscute, rare, se află adunate, și nu stau la îndoială de a zice că „Hronica” această cât nu va fi publicată, românii nu vor avea istorie! Edgar Quinet, scriitor francez, profesor universitar și om politic, un filoromân care a sprijinit mult Principatele, prin opera sa de propagandă, căsătorit cu Hermiona, fiica lui Gheorghe Asachi, referitor la apariția „Hronicii” lui Șincai, arată: „Acest monument iese la lumină chiar în momentul în care procesul românilor se află în fața judecătorului, în momentul în care ei aveau cea mai mare nevoie a unei mărturii autentice”.
Apariția „Hronicii” lui Șincai, considerată prima istorie modernă a românilor, reprezintă un remarcabil progres, „un salt calitativ și cantitativ” în raport cu istoriografia precedentă. Manole Neagoe, prefațatorul ediției 1978, B.A.T., Editura Minerva, apreciază că ieșirea la lumină a întregii „Hronici” poate fi considerată o sărbătoare națională, fiind prezentată domnului Grigore Alexandru Ghica, împreună cu oda lui G.Sion din care reproduce prima strofă: „Cronica lui Șincai este un tesaur,/Scump la tot românul cel adevărat:/ A sa aparință n-are preț de aur,/Are preț de viață, merit nestemat”.
Este primită cu entuziasm de istorici și alte categorii de intelectuali, printre care se află și Mihai Eminescu, poetul nostru național. Depunând o muncă benedictină, autorul expune evenimentele pe ani, începând cu 86, când încep ostilitățile dintre romani și daci, și până în 1739.
Reproduce opiniile unor autori antici, adeseori contradictorii, chiar și cu citate din cronicile folosite, pentru care formează concluzii personale. Vine cu argumente pertinente pentru a demonstra continuitatea romanității nord-dunărene, care era contestată de către unii istorici, argumentul cel mai puternic fiind de ordin social-economic. Dă o interpretare originală relațiilor româno-bulgare, de asemenea, natura relațiilor dintre români și unguri este mereu în atenția autorului, venind și cu argumente bazate pe principii ale filosofiei iluministe, dreptul natural și contractul social.
Gheorghe Șincai combate teoriile aberante formulate de Edgar, Engel și de alți istorici, în legătură cu istoria noastră.
Aduce documente și informații noi, necunoscute până atunci. Manifestă unele îndoieli față de biserică, având în vedere propaganda catolică, urmărindu-se catolicizarea țărilor românești, iar papalitatea se face vinovată pentru unele tentative expansioniste. Chiar dacă uneori nu dă interpretări corecte unor evenimente, valoarea „Hronicii” nu scade cu nimic.
„Hronica românilor și a mai multor neamuri”, operă esențială a lui Gheorghe Șincai, reprezintă o puternică „armă de luptă împotriva denigratorilor poporului român”, având o dublă valoare: documentară și literară.
Personalitate complexă, înzestrată cu calități intelectuale mai presus de epoca în care a trăit, Gheorghe Șincai s-a impus prin activitatea culturală și în domeniul învățământului, prin ideile sale istorice, lingvistice și prin arta scrisului!
Constantin E. Ungureanu
