Volumul de versuri „OPINII ŞI OBSESII” al Domnului profesor de matematică din Novaci, Ion C. Duţă, anunţă apariţia pe scena poeziei a unui poet tradiţional, marcat de universul rural.
Patru vectori de bază străbat conţinutul cărţii de versuri: poezia socială, poezia iubirii, poezia religioasă şi poezia naturii. În poezia „Problema noastră socială” poetul surprinde un tablou actual al societăţii româneşti cu o repartizare inegală: ”mulţi îs jos, puţini sunt sus, dar cei de sus n-au ajuns prin merite, doar din nimereală”. Prea puţini sunt cei care pun umărul la progresul societăţii, ultimul vers „greu la deal cu boii mici”! parcă ne spune ceva, fiind destul de concludent. În poezia „Hamalul” poetul surprinde o secvenţă din activitatea hamalului, oglindită în versurile din ultima strofă:
“Îmi car zilele cu sacul / Toată ziua dus-întors”. Hamalul când simte apropierea sfârşitului are două dorinţe: D-zeu să-l aibă în pază, iar poeţii să-l jeluiască, redate în versurile de mai jos: „Când voi fi la capul vieţii / Dumnezeu mă aibă-n pază! / Mă vor jelui poeţii / Că nici ei nu-s mai de vază!”
Analizând poezia iubirii la poetul, Ion C. Duţă, „femeia iubită trebuie să fie blondă, cu ochii albaştri, să aibă merele coapte şi nurii arzulii”. Poetul pentru femeia visurilor sale a cules „trei maci din stele şi trei crini din luna nopţii”. S-a dus cu ele în „pragul porţii”, cerând ca plată doar un sărut. Legătura poetului cu divinitatea este certă, dându-i inspiraţie, stabilitate şi speranţă pentru ziua de mâine. Poetul Ion C. Duţă îmbrăcat în haina credinţei a realizat poeme cu o largă tematică religioasă. Poeme precum: „Cine eşi tu, Crist?”, „Cine eşti Iisuse?”, „Rugă”, „Lumina lumii”, „Veşnicie”, „Stăpâne”, „Cu mii de lacrimi”, sunt câteva din lirica religioasă, create de poetul Ion C. Duţă, pentru care „Dumnezeu este sprijin divin, este cuvântul sfânt”. Îndrăgostit de Ţara Parângului, de frumuseţea locurilor natale, poetul este în rezonanţă cu natura, cea care-i produce o răscolire a sentimentelor şi a trăirilor. Luând la pas munţii, poetul ar vrea să coboare cerul peste Parâng, să ocrotească izvoarele şi apele cristaline, codrii verzi şi adânci, satele până-n zările îndepărtate, aşa cum este redat în poezia „Suind munţii”. Cerul este atât de mult hiperbolizat, încât devine o fiinţă inteligentă, care „ne ştie gândul şi tot el ne alege rândul”.
O frumoasă poezie este „Rânca”, „Sfânt tărâm de vis şi de baladă, cu izvoare limpezi, cu stânci care stau să cadă”. Poetul dă şi o altă imagine, aceia cum arată Rânca azi: „cu jungherul care loveşte în trupul verde, cu mârlanii care coboară din maşini luxoase, care împart terase cu rânjet hidos”. Paralela dintre Rânca de ieri şi cea de azi, făcută de poet, rămâne un avertisment, un semnal de alarmă prin care natura să fie preţuită şi ocrotită.
Poetul Ion C. Duţă are capacitatea de-a fora în straturile profunde ale eului, căutând esenţele. Poezia sa este ca un resort, care îi menţine sufletul tânăr şi spiritul mereu treaz, este o meditaţie filosofică asupra existenţei umane. Prin cărţile de poezie editate: „Ţara Parângului”- 2013; „Din Ţara Parângului” – 2014; „Opinii şi obsesii” – 2015, poetul Ion C. Duţă slujeşte cuvântul, înscriindu-se pe un traseu ascendent al poeziei.
Ion Sabin Cerna
