II. Un zâmbet pentru mai târziu
Nişte prieteni mi-au confirmat telefonic (prin celularul ultraprezent în viaţa unui cercetător adevărat – n.m.) efectul unuia dintre articolele mele. Alţii, ci nu ei, cică ar fi zâmbit. Ce frumos! Zâmbetul e un surâs. A surâde – explică DEX-ul – înseamnă a corespunde dorinţelor cuiva, a te prezenta într-o formă favorabilă. Iar a zâmbi aduce cu sine înseninarea feţei, care exprimă de obicei bucurie ori satisfacţie (de mică intensitate, ce-i drept – n.m.).
Dar nu ştiu dacă în această perioadă grea, dificilă, în care ne aflăm, poţi râde cu toată gura. Poate că mai degrabă s-ar potrivi râsu’-plânsu’ lui Nichita Stănescu, fie-i ţărâna uşoară că uriaş poet a fost. Unul cât „Alpii cugetării pure” – cum mi-ar fi explicat Al.Philippide, dinlăuntrul poemei sale „Feerie”.
Poezia şi gluma şi-au legile lor specifice. Însă ceva le aseamănă. Şi poezia şi comicul uzează de substituire. „Substituentul comic ne dă impresia că arată gradul de rigiditate sau mecanizare a subiectului. E vorba de un conţinut sufletesc care, deşi existent în acest subiect, nu ar trebui să existe; substituentul poetic, dimpotrivă, manifestă un conţinut sufletesc nu numai individualizat, ci şi survenit în mod cu totul legitim într-un psihic uman”. (Charlos Bousoño, Teoria expresiei poetice, 1975, p.281).
Gestul meu – semiotic prin excelenţă – şi-a atins scopul pentru care fusese comis. El a reafirmat o lege a erorii: necesitatea ca un conţinut interior care se comunică să se dovedească a fi răspunsul adecvat la obiectul care îl provoacă.
Charlos Bousoño defineşte poemul ca fiind o comunicare a unui limbaj imaginar şi o compoziţie pe care fantezia o realizează pe baza datelor experienţei. Cuvintele poetului au acea netă superioritate filosofică, întrucât ele disting esenţialul în creaţie; iar esenţială în creaţie – consideră Anthony Weston – este „arta de a inventa noi posibilităţi”, „de a găsi soluţii neaşteptate”, este „abilitatea de a gândi liber atunci când ceilalţi au „ochelari de cal”. Ca atare intenţia mea (intentio operis) este de a vă propune, stimaţi cititori ai mei, fideli şi lipsiţi de prejudecăţi stupide, „un curs” de creativitate în contextul gândirii critice. Se ştie că factorul creativitate ne oferă o imagine complet nouă a lumii aşa cum este, iar gândirea critică este obligată (s.m.) să o schimbe etic, estetic, social şi politic.
Dar oamenii creativi sunt cei care văd provocarea, adică problema, şi caută a o soluţiona. Ei gândesc într-un mod mai deschis, chiar dacă se tem şi ei câteodată pentru firul profesiei lor, şi mai flexibil, iar în acest fel anticipează o nouă paradigmă. Dar aceiaşi oameni creativi sunt, de asemenea, disciplinaţi şi perseverenţi. Ei combină inovator(i) ludicul cu munca, inspiraţia cu transpiraţia (Thomas Edison).
Ah, eu însumi, experimentator „îndătinat” deja, le-am acordat mereu „adeversarilor” mei circumstanţe care să-i motiveze în a fi creativi. Dar – repet – a fi creativ înseamnă, de pildă, a sesiza că poezia şi gluma sunt totuşi fenomene opuse: asentiment faţă de disentiment. Dar dacă poezie şi glumă sunt contrarii, cum am putea să ne lămurim dicţia tragicomică (adică aceea care suscită în acelaşi timp în cititor râsul şi plânsul)?
Cred că tocmai în asta a constat „absurditatea” gestului meu: că am contopit nobilul şi ridicolul, superioritatea morală şi ilaritatea critică îndreptătoare cu compătimirea frăţească. Iată deci că urmarea cea mai firească n-a putut fi alta decât zâmbetul, surâsul cathartic, tradus într-o înţelepciune transcendentă a derizoriei realităţi cotidiene.
În urmă cu nişte ani, Octavian Paler a lansat la Târgu-Jiu „Autoportret într-o oglindă spartă” despre care scriitorul m-a încredinţat că mereu a dorit, prin fiecare operă proprie, să fie în asentimentul şi în disentimentul maselor de cititori.
Cum, în epocă, am fost reporterul de serviciu, recuperez abia azi articolul redactat atunci şi uitat într-unul din dosarele mele, încredinţându-l în exclusivitate „Gorjeanului”. În speranţa nedeşartă că tinerii de azi acceptă un model ilustru, de viaţă, luptă şi succes, precum Octavian Paler, un homo poeticus şi un homo europaeus.
III. Scriitorul Octavian Paler, în Gorj, în anul 2004: „Târgu-Jiul este un oraş nespecific României de azi”
E toamnă. E toamnă sudică. Şi e atât de greu să lupţi cu melancoliile, cu strigătele mute ale frunzelor căzute pe asfaltul orb. Şi e atât de greu să spui da sau nu ploilor revoltate împotriva cerului ce le-a dat viaţă. Toate sunt semnele unui prizonierat fragil. Din care putem ieşi numai cucerindu-ne libertatea. Iar libertatea se poate câştiga prin cultură. Prin marea cultură. Care are menirea să-i „extermine” pe proşti.
„Şi poate că singurătatea unui artist – scrie Octavian Paler în „Polemici cordiale” – e mai mult un mod de a arde decât un mod de a trăi. Prin urmare, trebuie să sângereze acolo unde se ciocnesc forţele ostile din el pentru a-şi plăti astfel privilegiul nepreţuit de a iubi lumea mai profund şi mai dureros”.
„Vineri, 1 octombrie a.c., ora 18.00, 2004, la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” Târgu-Jiu, datorită unei organizări de excepţie, ne-am putut bucura de un eveniment unic în viaţa oraşului nostru: întâlnirea cu scriitorul Octavian Paler şi a sa carte „Autoportret într-o oglindă spartă”, apărută la Editura Albatros, tot în 2004 (reprezentată în cadrul manifestării de doamna Georgeta Dimisianu, care a luat şi cuvântul, precizând că n-a publicat cărţi comerciale, ci opere care sunt capitale pentru cultura acestei ţări, semnate de scriitori importanţi care te fac să înţelegi că-n creaţiile lor este vorba despre noi toţi, că o carte bună este obligatoriu şi o carte ataşantă, iar cărţile mari se ocupă de valorile fundamentale ale vieţii, reliefate pe fundal istoric, dar proiectate transistoric).
„O carte mare nu este (şi) o carte tristă” – a mai subliniat doamna Geta Dimisianu. „Literatura este importantă pentru că te ajută să trăieşti”. „Octavian Paler e un mare om – a punctat esenţial scriitorul – vorbitor şi el cu prilejul acţiunii – Valentin Taşcu. Opera sa îmi oferă puncte de coincidenţă cu propria mea existenţă! Ea se centrează/se concentrează pe ideologia imaginarului şi pe o filosofie a fiinţei care se ratează. Este o confesiune de tip preoţesc şi are un efect tămăduitor. Consecinţa: te întorci în eu sau în afară, în lume, transformat’’.
„Vă propun în această seară – a ţinut să ne informeze doamna Elena Roată – câteva ceasuri de redescoperire a unui paradis al lecturii şi singura formă de revoltă în zilele noastre, care este tot lectura. Lectura autentică, scrisul autentic, cultura autentică. Exerciţiul (de lectură aplicată pe „Deşertul pentru totdeauna”, pe „Viaţa pe un peron” ş.c.l.) doamnei prof. dr. Elena Roată ne-a convins: cele cinci eleve de clasa a XI-a de la Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu-Jiu au fost minunate. Astfel, Iulia Lehner, Alexandra Pasăre, Alexandra Popescu, Diana Ivănescu, Andreea Petrică i-au smuls scriitorului Octavian Paler următoarele propoziţii elogioase: „Credeam că am o părere proastă despre tinerii de azi. Că au o busolă pe care nu există Nordul, ci eurodolarul. Acum încep să înţeleg că nevoia de impertinenţă vine din nevoia de a crede că istoria poate fi luată şi de la zero de către ei. Eu aveam impresia că acest aspect, de altfel incontestabil, nu le mai poate acoperi falsul ideal: de a face bani cu orice preţ. Deci am privit rău tânăra generaţie. Încă mai exista speranţe. M-a şocat – mărturisesc – profunzimea unor consideraţii ale acestor tinere eleve şi cititoare ale operei mele”.
„Ca atare – a conchis atunci, în 2004, scriitorul Octavian Paler – încerc un sentiment reconfortant. Acela de a vedea că atâta lume a venit să mă asculte pe mine, de a vedea că în România se mai citeşte, se mai merge la bibliotecă, de a spera că poţi să-ţi învingi îndoielile. În această seară, publicul mi-a redat certitudinea de a mă agăţa de partea însorită a îndoielii. Am bucuria să constat că ori Târgu-Jiul este un oraş nespecific pentru România de azi, ori cei care evaluează numărul cititorilor la 100.000 se înşeală amarnic. Trebuie să intru în derută. Provincia s-a mutat în Capitală, iar adevărata capitală a culturii şi literaturii române se află în provincie.”
P.S. Mi-a rămas întipărit pe pelicula memoriei mele zâmbetul palerian. Abia acum înţeleg că era un zâmbet pentru mai târziu.
Ion Popescu-Brădiceni
