75 de ani de la înălţarea Coloanei infinite – Constantin Brâncuşi inedit – „Arborele retezat din rădăcină” (I)

263

(O parabolă „scrisă” şi apoi „dăltuită”)
El, Arborele crescuse pe o singură rădăcină şi se tot înălţase, acolo, pe culme, pentru că (urmează o expresie ştearsă, tăiată), împrejurul său, se mai ridicaseră şi alţi copaci, oh, de o sută de ori mai bătrâni, iar umbrele lor ajunseseră (cuvânt şters) să îl împiedice să mai zărească soarele; însă, îl ajutaseră, în ciuda tuturor acestora – să se înalţe, fără să aibă spaimă de furtună.

Apoi, peste foarte puţină vreme, devenise într-atâta de semeţ, aproape ca şi ceilalţi arbori, încât să se poată să se bucure şi el, acolo, pe înălţimi, de lumina soarelui. Şi se tot avânta, nebun de bucurie şi continua să se ridice, tot mai sus (expresie tăiată şi ştearsă), însă tot pe aceeaşi singură şi infimă rădăcină.
Şi, într-o anume zi, sosi şi tăietorul de lemne şi îi curmă pe toţi arborii cei semeţi, din jurul său.
Iar el rămăsese, acuma, de tot singur, în acel imens spaţiu (expresie tăiată şi ştearsă); apoi se coborî şi furtuna („la tempete.” Sic!). Iar el căzu, se prăbuşi cu zgomot, la fel ca şi ceilalţi arbori, pentru că nu se putuse rezema, decât pe acea singură şi infimă rădăcină.
Şi eu m-am dus, atunci, şi i-am adunat toate micile crengi, ramuri („branches”); şi le mai strâng, încă, şi acuma, aşa cum îţi strângi şi îţi îmbrăţişezi fiinţa cea iubită – şi pe care simţi că nu îţi va mai fi sortit să o revezi, vreodată!…
Şi aşezându-mă, pe urmă, pe trunchiul bătrânului arbore, eu mi-am notat această poveste (a sa – cuvânt tăiat, şters), spre a o grava, a o ciopli, cu dalta, pe scoarţa (sa – expresie fixată între paranteze, urmând probabil un adjectiv-epitet, indescifrabil), jupuită („ecorche”); fiindcă tot speram să reuşesc să găsesc eu vreun trecător, în stare să se amuze şi să reţină – să ia aminte, descoperind, apoi descifrând acea poveste („histoir.” Sic!).
Şi chiar în vreme ce eu scriu această istorisire („que je note cette histoire”; Sic!), patru tinere fete au şi ţâşnit, pe lângă mine, rătăcitoare, cumva; şi m-au întrebat, repede, despre calea, ce le-ar fi ajutat să iasă din hăţişurile acelei Păduri; iar una dintre ele, tocmai mi se plânsese că nu reuşeşte să-şi spargă aluna (la „noisette”), pe care o găsise, pe drumul acela.
Şi chiar am reuşit să i-o sparg, în acest chip: izbind-o, cu braţul meu, pe trupul acelui arbore smuls, curmat, tăiat, din rădăcină. Iar ea, domnişoara cu aluna, mi-a mulţumit; şi îmi părea voioasă, încât (cuvânt şters); însă celelalte fete încă râdeau şi se veseleau, şi ele; şi râdeam şi eu – râdeam împreună, cred că păream şi puţin confuzi, astfel, râzând într-una; iar ele, fetele, au pornit, pe urmă, pe cărarea aceea strâmtă, cumva, parcă împotriva voinţei lor!…
Şi, ajungând acolo, pe creasta acelui munte, domnişoarele s-au mai oprit, puţin, îngândurate, toate deodată, spre a mă mai privi, încă, pe mine şi având, cumva, un aer, aşa, toate împreună; ca de stană de piatră!… („… Un air d’une piere!…” Sic!)
Şi abia, mai pe urmă, după o oarecare vreme, ele au părut să se grăbească, în sfârşit; însă fără ca să mai râdă. Şi cum erau, deja, foarte departe, acuma, spre partea cealaltă a Muntelui.
Eu m-am întrebat, repede: de ce, oare, nu le-am dăruit, lor, domnişoarelor acelora, sau uneia din domnişoarele acelea – portocala mea, pe care tocmai o adusesem cu mine, în acea călătorie, de la Paris?!…
*

RESTAURAŢIO. RESTITUŢIO
„L’Arbre deraciné – Arborele dezrădăcinat” rămâne unul din cele mai complexe texte literare, referitoare la el însuşi, din Aforismele, maximele şi însemnările scrise, aparţinând sculptorului Constantin Brâncuşi. Folosind parabola antică a bărbatului-arbore, aceasta reprezintă în acelaşi timp, arhetipul capodoperei sale, Coloana fără sfârşit. Manuscris al lui Brâncuşi, întinzându-se pe cinci pagini, de caiet mic, de tip italian (pe care el a mai scris şi alte poezii, cu caracter „avangardist”: Portretul unui poet, Poem cu trei vederi suprapuse, spre port, O naraţiune bizară, Poem abscons, fără punctuaţie etc.), acest text nu poate fi datat cu exactitate, nici până azi.
„Arborele tăiat din rădăcină” a fost publicat, de trei ori, în franceză, însă incomplet, fragmentar, în BRANCUSI (Album, cu o Prefaţă de Pontus Hulten, Ed. Flamarion, 1986, p. 210, conţinând o parte din Arhiva, păstrată de familia Istrati-Dumitrescu.) Apoi, de Doamnele Doina Lemeny şi Sorana Georgescu Gorjan, în Dation Brancusi (2003, p. 90) şi, respectiv, Aşa grăit-a Brâncuşi (p. 148).
(Va urma)
Constantin Zărnescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here