25 de ani de la înființarea Muzeului Jilțurilor

1349

A fost un timp blând și fecund, o vreme entuziastă, timp de fondare de reviste, cenacluri literare, muzee, asociații și fundații culturale, școli generale, licee și universități noi. Mulți oameni cu scaun la cap și cu studii alese și-au manifestat dorința de a esențializa societatea prin educație și cultură, de a evidenția fundamentele românismului, ideea de familie și neam românesc. În toată țara s-au făcut fapte mari, de mare ispravă culturală, parcă în contrapondere cu racila capitalismului, învârtoșată într-o fiară rapace, care a început să înghită mari întreprinderi și să lase în urmă peisaje selenare, vagoane încărcate cu fier vechi și oameni fără pâine în traistă, cu lacrimi în ochi. Dar asta e altă poveste.
În vederea noastră stă acum, așezat liniștit de memoria blândă și înțeleaptă a lucrurilor făurite cu migală și sudoare, spiritul bun al locurilor, îndulcit de hărnicia, blândețea și smerenia părinților – capacități, atitudini și trăiri pe care din ce în ce mai greu le re/găsim astăzi prin tot mai rare locuri. Dorința de a lăsa urmașilor tradiții seculare, născute din pământul, apele, pădurile, cerurile și vânturile de pe lângă Carpați, aproape dispăruse într-o jumătate de secol de comunism, însă după ce acesta s-a stins și s-a dus pe pustii, a revenit miraculos spiritul făuritor, fondator, de filiație, de prețuire și mai mare a moștenirilor spirituale și culturale străvechi.
Într-un astfel de climat general, de autoprotecție, salvare și conservare a valorilor, care rumenea România ca pe o pâine bună și fragedă, mai așa înspre sud și mai încolo spre vest, în Gorj, pe văile celor trei Jilțuri – Mătăsari-Drăgotești, Slivilești și Negomir – începeau să plece oamenii la muncă în străinătate după celebra Ordonanță ”Ciorbea”. Dacă oamenii începeau să plece, să vândă casele și să se mute la oraș, să se dezmoștenească singuri din legătura cu locurile, cui rămânea atâta avuție păstrată de la părinți, bunici și străbunici? Folclor, etnografie, obiecte de cult, cărți vechi, artizanat, obiecte gospodărești ca sapa, securea, săpoiul, coasa, gresia, tocul, plugul, grapa, fântâna, coșul, ulciorul, banița, cobilița, furca de tors, războiul de țesut și atâtea alte unelte despre care toți ne dădeam seama că nu se vor mai face altele, decât poate prin zone din ce în ce mai restrânse și mai rare. Toate aceste lucruri și-au găsit însă un rost, spre a nu fi pierdute definitiv.

Acum 25 de ani, într-o sâmbătă luminoasă de octombrie, pe 31, s-a inaugurat la Mătăsarii Gorjului Muzeul Jilțurilor, ocazie de mare bucurie pentru locuitorii acestor meleaguri aspre, prilej de întâlnire și de sărbătoare a fiilor Jilțurilor, sosiți la Liceul Mătăsari din satele arondate comunei Mătăsari, Mătăsari, Croici, Brădet, Brădețel, Runcurel, dar și din vecinătate, Drăgotești, Negomir, Trestioara, Slivilești, Bolboși. Evenimentul, pe lângă fervoarea întâlnirii în dialog și strădanie culturală a trei generații de fii ai ținutului, a reprezentat un important eveniment în istoria locului, fiind mediatizat în nenumărate publicații județene și regionale, precum și la câteva posturi de radio.
Muzeul Jilțurilor a fost fondat de domnul profesor Dumitru Dădălău, demers în care a fost sprijinit de hărnicia și inițiativele pornite de la elevii liceului, care de-a lungul a mai multor ani, atât ei cât și domnul profesor au adus ce au găsit mai bun pe acasă, în gospodăriile proprii, din rândul obiectelor de patrimoniu ca să pornească alcătuirea muzeului. Acest lucru nu a fost suficient, astfel că elevii și profesorii au colindat prin satele lor, cam de pe la Turceni, în sud, până spre Târgu-Jiu, în nord, și de la Motru-Văgiulești, în vest, până spre Rovinari-Peșteana-Țicleni spre est, pe la bătrânii satelor, rugându-i să doneze pentru muzeu ce ar avea mai vechi prin gospodării, de însemnată valoare istorică, care ar putea scoate la lumină, din negura vremii, civilizația veche a văilor Jilțurilor.
Strădaniile copiilor și profesorilor nu au rămas nerăsplătite: în aproximativ 2-3 ani au reușit să strângă, să curețe, să inventarieze și să expună peste 2000 de obiecte de patrimoniu, strânse prin donații, în noul muzeu, obiecte care au devenit astfel exponate.
Demn de laudă și de menționat este faptul ca pe spatele fiecărui exponat din muzeu au fost înscrise numele donatorului, data donării și denumirea obiectului, informații prin care viitorii vizitatori să înțeleagă ce fel de obiect este acela, la ce se folosește, precum și vechimea, ocazie cu care donatorul să fie pomenit de vizitator – ca un semn de recunoștință față de păstrarea tradiției vechi populare.
Exponatele au fost rânduite în muzeu într-o largă tematică istorico-etnografică, care se întindea pe parcursul a mai bine de două secole, și reflectau aproape toată aria de manifestare a civilizației locuitorilor de pe Văile Jilțurilor, atât cât a putut fi ea relevată de fondatorii și muncitorii proiectului: obiecte de uz casnic, obiecte de cult, unelte agricole, piese vestimentare, podoabe, accesorii folosite în manifestarea tradițiilor și obiceiurilor populare.
La obiectele de uz casnic putem aminti: oale de lut pentru prepararea mâncării, pirostrii pentru foc, ulcioare de lut pentru adus apă de la fântână, ulcioare smălțuite pentru servirea vinului la sărbători, căni și ulcele de lut pentru apă, ceai și vin, preșuri și covoare, paturi, velințe, macaturi, cearceafuri și perne, carpete și scoarțe de pus pe pereți, tablouri cu peisaje cusute cu fire colorate, lămpi de iluminat cu gaz, felinare, cuțite, custuri, cosoare, clești, războaie de țesut, sucale, suveici, mosoare, dărace, vătraie.
Obiecte de cult: icoane vechi, crucifixuri, pistolnice (pistornice) – un fel de iconițe de dimensiunile unei palme, pictate, care aveau un mic postament gravat cu care se imprimau prescurile cu semnul crucii-, candele, cădelnițe, evanghelii vechi, cărticele de rugăciuni.
Uneltele agricole folosite de civilizația rurală veche, și regăsite și în Muzeul Jilțurilor, erau reprezentate astfel: plug, sapă, secure, topor, bardă, secere, ciocan, coasă, toc și gresie pentru ascuțit coasa, nicovală cu țăruș pentru coasă, furcă, greblă, grapă, cazma, țapină.
Un loc special în civilizația rurală îndepărtată și în viețile oamenilor de atunci era ocupat de ținutele de sărbătoare, lada de zestre și obiectele de preț, puține, ce e drept la acea vreme, dar totuși, amintim că fiecare om avea câte ceva prețios la care ținea ca la lumina ochilor. Ca vestimentație de sărbătoare/ zile mari/ hram, nuntă, botez, înmormântare: cămașă de borangic cusută cu motive florale, uneori geometrice, în contrast coloristic roșu-negru, uneori verde-auriu, pieptar/ cojoc/ bundiță, pantaloni de in, cingătoare țesută, chimir de piele, opinci din piele de porc cu nojițe (șireturi din piele de vită) purtate de țărani, cizme înalte pentru boieri, chiaburi, oameni înstăriți, broboadă de lână, basma ușoară de vară înflorată, tulpan – basma subțire, străvezie, confecționată din mătase cu care își acopereau femeile capul în zilele de sărbătoare sau de biserică. Și câte și mai câte minunății.
Lada de zestre era în vechime tezaurul, vistieria casei. În ea se țineau obiectele cele mai de preț ale unei familii. Era confecționată din lemn de nuc, cu laturile tăiate dintr-o singură bucată de lemn și erau sculptate de către meșterii tâmplari cu linii subțiri care alcătuiau motive florale îmbinate armonios pe suprafața de lemn șlefuit și lăcuit. De obicei erau dăruite fetelor de măritat; după căsătorie, luau lada de zestre, încărcată cu cămăși, tulpane, fuste și obiecte de lenjerie de in și de mătase, broderii, perdele, cearceafuri și fețe de perne din cele mai alese, la noua casă, casa mirelui, a viitorului soț, pentru folosirea în tânăra gospodărie. După căsătorie țineau în ea, pe lângă lucrurile de bună calitate amintite, înnoite periodic, banii obținuți din vânzarea de animale, produse agricole, vin, carne, miere de albine, lapte sau produse meșteșugărești, bani trebuincioși pentru impozite, școala vreunui copil, cumpărarea de lemn și țiglă necesare construcției unei noi case sau camere. Banii erau păstrați cu sfințenie în lada de zestre, legați în marame, batiste, în pungi de catifea sau de piele, pe lângă câțiva cocoșei (bani) de aur – cine avea – cine știe de pe unde moșteniți sau obținuți de pe la vreun boier, bani vechi de argint, cercei, mărgele, bricege/ cuțite, stilete, decorații primite în război de veterani și alte accesorii sau bijuterii care erau scoase din ladă și purtate numai de sărbători sau ocazii festive.
***
N-am vrea să plictisim onoratul cititor, mai ales că ar fi posibil ca tinerii să nici nu prea știe ce înseamnă multe dintre obiectele enumerate mai sus. Dar nu tocmai pentru aceasta a fost înființat Muzeul Jilțurilor, pentru cunoașterea vieții oamenilor din vechime?
Cu excepția unor obiecte din aur, unor medalii, decorații, distincții, unele prea valoroase ca să fie donate și expuse într-un muzeu fără finanțare, sisteme de alarmă sofisticate și pază/ monitorizare pe măsură, altele mult prea importante afectiv pentru deținători ca să le doneze, cam aproape toate minunățiile amintite succint mai sus au fost expuse în Muzeul Jilțurilor.
Demn de menționat este că în 1998, înființarea Muzeului Jilțurilor a avut ecouri favorabile în presa locală și regională, poate peste așteptările fondatorului și harnicilor săi discipoli în înzestrarea acestuia. Personalități reprezentative la nivel local, județean și național și-au exprimat gratitudinea, impresiile plăcute și emoțiile, felicitând fondatorul și elevii pentru această impresionantă inițiativă făuritoare de aleasă ctitorie.
Muzeul a funcționat sub egida și îngrijirea Liceului Mătăsari, condus de domnul profesor Dumitru Dădălău, director la acea vreme, care cu multă osârdie a lucrat la această tânără și nouă instituție, după care anii au trecut, domnul profesor s-a pensionat, elevii s-au împuținat, conducerea școlii s-a schimbat, modelele sociale așișderea. Așișderea asta a făcut ca noua conducere a Colegiului Mătăsari să dispună într-un târziu, prin 2021, mutarea tuturor exponatelor într-o sală de clasă goală a Școlii Generale nr. 2 Mătăsari, închisă și ea de câtva timp din lipsă de elevi.
Care o fi fost cu adevărat motivația luării hotărârii desființării Muzeului Jilțurilor -căci despre asta e vorba cu adevărat când muți un muzeu într-o magazie unde se așterne colbul uitării și al pământului peste obiectele strânse cu greu – nu cred că vom afla vreodată.
În parcursul vieții mele din ultimii 10-15 ani am trecut prin mai multe medii profesionale, unde, tăifăsuind cu mai tineri colegi, de 23-32 de ani, am dedus că nu cunosc lucruri simple din viața bunicilor lor. Cu toate acestea, am dedus că nu toți sunt ignoranți, nu toți cred că burgerul și sandvișul cresc din tabletă sau laptop, sunt destui care ar dori să cunoască trecutul dincolo de cărțile de istorie. Această cunoaștere are un rol esențial în informarea tinerilor, în trezirea conștiinței lor naționale, în unele cazuri în reîmprospătarea amintirii cu respect pentru părinți și bunici, cei care au înroșit pământul la Smârdan, Plevna, Grivița, Oituz, Mărăști, Mărășești…
Un muzeu de acest fel e un gând bun de mulțumire adresat spre lumea spirituală părinților noștri și părinților lor, o mângâiere de mătase mâinilor lor neobosite, crăpate de muncă, făuritoare de tot ce am primit de la ei.
Cine a aruncat istoria după casă, nu înțelege rostul eternității prin continuitate, e în afara istoriei, a semnificației, a rostului facerii, păstrat adânc în memorie. Dar să îi explici acest lucru și să îl mai și faci să înțeleagă, e ca și cum ai vrea să faci din Dănilă Prepeleac Platon sau Kant!
Sărbătorim, așadar, în cea mai bună tradiție românească, 25 de ani de la înființarea unui muzeu desființat. Poate că ar trebui să reluăm inițiativa până la epuizare. Totuși, prostul nu se poate ține cu desființatul de cât poate înființa omul cu minte. Duhul aspiră la ceea ce este ceresc, carnea la ceea ce este plăcut, sufletul la ceea ce este necesar. (Erasmus de Rotterdam)
Alensis De Nobilis

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here