„10 ani în umbra Maestrului Adrian Păunescu”* – Genu, posibil de la geniu, Seceleanu – autorul romanului „Strada Democraţiei”, făcut dispărut de fosta Securitate!?

714

Lui Genu i se mai spunea şi Taica Sece, alias Eugen Seceleanu, adus ca Şeful Secţiei Reportaj în 1973, şi viitor autor al romanelor „Eternitate locală” şi „Strada Democraţiei”, sustras de fosta securitate! A strălucit ca gazetar şi reporter de primă mână al revistei FLACĂRA, condusă de Adrian Păunescu. Cine-a fost cel pe nedept aproape uitat? Un mare talent, imposibil să se manifeste la adevărata lui valoare în vremea regimului comunist. Cu toate acestea, după el a rămas o operă, chiar dacă unul dintre romane – Strada Democraţiei – a fost, bănuim, ascuns/ars de fosta Securitate.

Cum Adrian Păunescu – devenit Redactor şef la nici 30 de ani, pe 1 februarie 1973 – intenţiona să schimbe revista săptămânală ilustrată FLACĂRA -, surata OGONIOK-ului moscovit, din „flăcăruie” într-o adevărată flacără, se înţelege că a trecut la întinerirea, din mers, a echipei redacţionale.
NOROCUL GHINIONULUI, CUM AR SPUNE ANA BLANDIANA. Norocosul şi ghinionistul de mine eram pe vechile metereze de-aparoape cinci luni de zile, fiind preluat încă de la absolvirea Facultăţii de Matematiucă Mecanică – Secţia maşini de calcul, actuala Informatică – a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, de redactorul şef interimar Henri Dona, la recomandarea poetului Niculae Stoian, Redactor şef al revistelor Viaţa Studenţească şi Amfiteatru, fiind verificat şi testat profesional de redactorul Elizarie Dascălu. Un poliglot, Dumnezeu să-l odihnească, de o calitate umană deosebită, realizatorul paginilor Mapamond sau Magazin, ceva de genul acesta, în formula anchilozată a Ogoniok-ului românesc.
Nu ştiu cum se face, dar în primele cinci luni sub cârma dură şi revoluţionară de-a dreptul – ca atidudine, mentalitate şi luptă pentru adevăr -, deşi îmi făceam datoria cum puteam mai bine, m-am ales cu 16 sancţiuni. Nu toate pe cartea de muncă, ci doar trei. Pentru că pe 27 iulie, la întoarcerea de le Târgul de Fete de pe Muntele Găina, am întârziat o zi la revenirea în redacţie. Preferasem să trag o fugă la Valea Frumoasei, unde- avusese Mihail Sadoveanu o casă de vânătoare, spre a realiza un fotoreportaj despre muncitorii Şantierului hidrocentralei de la Şugag. Pe la ora 11, BOSS-ul mi-a dat o sancţiune de 10% pe trei luni, iar la ora 13, o primă de 500 de lei. N-am văzut nici sancţiunea, dar nici prima promisă pentru că fotoreportajul îi plăcuse lui Adrian Păunescu.
A.P. ŞI EUGEN SECEALEANU PE BLOG-URI. Ca să nu fiu acuzat de subiectivism, propun să-i dau cuvântul unui necunoscut, pentru mine, Ioan Avram. Are ioanavram’Blog, unde, pe 10 ianuarie 2010 scria: “Mai ştiu că Adrian Păunescu a făcut, la începutul anilor ‘70, revista “Flacăra”, adunând crema generaţiei sale, şi nu numai, şi dând posibilitatea de exprimare unor oameni tineri, care s-au putut manifesta în scris destul de libber. Trebuie (…) să enumăr: Horia Pătraşcu, Dorin Tudoran, Iulian Neacşu, Adrian Dohotaru, inegalabilul Eugen Seceleanu.(…) Este bine să ne mai amitim că lumea nu s-a născut odată cu noi!”
Tot în acel an, dar pe 14 ianuarie 2010, pe acelaşi Blog se scrie printre altele: “Celor ce azi se dau de ceasul morţii privind greutăţile întâmpinate în meseria de jurnalist, celor ce au uitat (sau nu au ştiut) să scrie, celor ce conduc azi ziare sau reviste strâns controlaţi de patroni (de interesele lor) le recomand să deschidă arhiva revistei Flacăra, perioada anilor 1974-1980(de fapt, începând cu 1 februarie 1973, când A.P., fusese numit Redactor şef, deci cu ceva timp mai devreme, n.m. I.P.). Să caute articolele şi reportajele secţiei de actualitate reportaje (poate greşesc titulatura, şi-mi cer scuze!) Secţia era condusă de Eugen Seceleanu. Printre membrii acestei secţii enumăr pe: Horia Pătraşcu, Dorin Tudoran, Adrian Dohotaru, Iulian Neacşu” (…) Eugen Seceleanu (un mare ziarist şi reporter uitat; are şi un bun roman publicat) a fost luat de A.P. de la o revistă a Ministerului de Interne (pentru pompieri – “Paza Contra Incendiilor”, n.m. I.P.), Horia Pătraşcu primea în continuare “mulţumiri” pentru scenariul de le “Reconstituirea”, Iulian Neacşu venea cu literatura onirică repudiată de cultura oficială (vezi cazurile Dumitru Ţepeneag şi Vintilă Ivănceanu).
Tot pe acelaşi Blog personal, dar la data de 24 ianuarie 2010, Ioan Avram completa: “Amestec de compromisuri, între care se distanţează cel privind cultul personalităţii, abdicări caudate, poet uneori excepţional, jurnalist mare, om care ştie să întrebe şi să obţină răspunsuri definitorii pentru interlocutor, vitalitate impresionantă pusă în slujba unor cauze nu totdeauna morale şi esenţiale din punctual nostru de vedere”.
ANTICIPAREA GREVEI MINERILOR DIN VALEA JIULUI – LUPENI 1977. Nu-i cazul să precizez că Ioan Avram exagerează uneori – recunoscând că-i opinia domniei sale -, dar fiecare dintre reporterii de sub comanda lui Eugen Seceleanu aveau personalitate, nefiind încorsetaţi nici măcar de vulcanicul Adrian Păunescu. Ideile preconcepute le erau străine redactorului şef şi lui Genu Seceleanu. Trimişi în Valea Jiului în formula de echipă: Eugen Seceleanu, Dorin Tudoran şi minunata femeie fotoreporter – cununată doar cu meseria – este vorba de gingaşa şi singuratica Elena Ghera – la întoarcere, A.P. l-a chemat la el pe mai vechiul coleg de facultate la filologia bucureşteană Dorin Tudoran, cerându-i socoteală: “Băi Dorine, tu vrei să ne aresteze ăştia pe toţi?” “Nu măi Adriene, dar asta-i realitatea, oamenii ăia – minerii – o duc foarte greu”, a răspuns Dorin Tudoran. Iar Adrian Păunescu a vorbit la telefon cu secretarii CC al PCR Dumitru Popescu-Dumnezeu şi Cornel Burtică, iar materialele cu viaţa cumplită a celor care-n 1977 au făcut prima grevă contra regimului Ceauşescu – la Lupeni fiind arestat însuşi primul ministru de atunci, Iile Verdeţ – au fost publicate cu toată opoziţia Secţiei de presă, condusă la acea vreme de Ion Cumpănaşu, un fin intellectual şi fiu de preot din Horezu.
ETERNITATE LOCALĂ, romanul necruţătoarei satire a comunismului. Geneza romanului a fost una lungă şi zbaterile pentru apariţia lui rămân aproape necunoscute. Cu toate că romanul cu titlul “Eternitate locală” a apărut în anul 1973, la Editura Cartea Românească, aventura sa a durat mai mult. Mi-a fost ca un frate mai mare, Genu Seceleanu, şi la o masă udată din belşug cu vin hibrid de Peştişani – produs de tatăl meu, Vasile, şi de mămica, Maria mi s-a destăinuit. Fără să ne fi agesmuit, la un moment dat, prin toamna lui ‘73, îmi propune să-mi dea un autograf pe romanul Eternitate locală. “Dar, Eugene, mi-ai mai dat unul”. Îşi freacă mâinile de bucurie, ca de obicei când râdea cu poftă şi-mi zice: “Da, numai că ai să vezi că merită. Nu seamănă cu primul”. Şi scrie, cu pixul: “Lui Nea Nicu Predoşanu, care, în inima mea, a luat locul lui Nea Nicu cel adevărat, Eugen Seceleanu – 1973”. Nea Nicu cel adevărat fiind, se-nţelege, Nicolae Ceauşescu. Iar teamă de cele scrise şi semnate la Genu nici cât negru sub unghie!
Păstrez, cu sfinţenie, cele două autografe pe romanul său de debut – Eternitate locală. Care se prea poate să nu fie şi primul roman scris de el. Mi-a mărturisit că mai scrisese unul botezat chiar “Strada Democraţiei”. Predase manuscrisul Editurii Cartea Românească, după care s-a aşternut tăcerea. Nu-i deloc exclus ca din acel moment să fi avut dosar de urmărire la fosta Securitate. Iar acela ce-l marca “om la om”, cum este o expresie în fotbal, nu-i exclus să fi fost nimeni altul decât bunul lui amic şi coleg de redacţie al nostru la Flacăra – Oprea Georgescu. El însuşi talentat prozator. Alături de care, în colaborare, dar postum pentru Genu, la vreo patru ani de la trecerea sa în eternitate a apărut un alt roman “Solfegiul biruinţei”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1983, “o parodie a literaturii schematice”, cum remarca criticul Valeriu Cristea, tatăl actualului critic tânăr şi de mare talent Daniel Cristea-Enache.
Sar peste o altă apariţie editorială, scrisă şi semnată de Eugen Seceleanu, în colaborare cu Dorin Tudoran şi apărută la Editura ieşeană Junimea, parcă sub cârmuirea lui Mircea Radu Iacoban, dacă nu mă-nşel. Sub titlul “Martori oculari”, în colecţia REPORTER XX, 1976, de 232 pagini. Titlul cărţii de reportaje reproduce pe acela al unei rubrici din Flacăra. La fel ca o altă carte, apărută şi ea tot postum, “Evenimente mari, evenimente mici…”, Editura Eminescu, 1982. din care vom reproduce un scurt fragment, revelator pentru lupta şi hărţuiala cu cenzura ale regretatului Eugen Seceleanu.
Evident, Genu inventase de mult şopârlele. Ca mod de păcălire a cenzurii. O dovedeşte şi acest scurtisim fragment:
“Bucureşti, 3 mai 1971.
Stimate tovarăşe,
Sper să vă reamintiţi de mine. Sînt Seceleanu Eugen, redactor la revista Paza contra incendiilor. Am fost impresionat că mi-aţi răspuns acasă şi mi-aţi indicat chiar o cale de rezolvare a situaţiei descrisă cu atâta vervă. N-am întreprins nimic în acel sens şi nici nu ştiu pentru ce. E atât de greu prima dată să-ţi faci singur dosarul! Ce să scriu acolo? Nu v-am scris prima dată chiar titlul pentru că aşteptam cu sufletul la gură un rezultat. În luna mai 1970, am terminat de scris romanul la care mă gândeam de mulţi ani. Are 132 pagini şi se intitulează “Rîul din faţa porţii tale”. Mi-ar fi fost greu să-l încadrez în vreun gen şi cu atât mai mult să-l povestesc. L-am trimis în aceeaşi lună lui Miron Radu Paraschivescu pe care-l cunoşteam puţin. Am primit o scrisoare extrem de elogioasă şi recomandarea să-l predau Editurii Cartea Românească. După câteva luni, Georgeta Dimisianu, redactor de carte, l-a aprobat prieteneşte, cu entuziasm. Apoi, Mihai Ungheanu i-a făcut un referat de asemenea elogios, nu l-am citit şi nici pe Ungheanu nu-l cunosc. Ar fi scris că sînt cel mai puternic concurent al lui I. Băieşu (celebru autor de proză satirică şi piese de teatru, comediograf obligat de ideologia vremii să-şi aleagă acest pseudonim literar, pe el chemându-l în realitate Ion Mihalache, precum pe fostul lider ţărănist mort în temniţele comuniste, n.m. I.P.), glorie la care nu râvneam dealtfel. Cartea va pleca la Direcţia presei. După ce l-am predat editurii am mai făcut ceva neştiut…”
Oare ce-o fi făcut? Cele trei puncte de suspensie sunt semnificative. Nu?
*
STRADA DEMOCRAŢIEI? ori, cumva, „Eternitate locală”? De obicei hâtru şi de un sarcasm necruţător atât în relaţiile cu oamenii şi, îndeosebi, în scris, Genu vorbea puţin despre el şi necazurile lui. Colegi şi amici fiind, am participat la a doua lui cununie civilă. La botezul fiului său Adrian Seceleanu, ce poartă prenumele naşului Păunescu Adrian, n-am mers. Nefiind eu, cu niciun prilej, un om bun de petreceri.
Secretul romanului „Strada Democraţiei” l-a lua cu el în mormânt, fiind îngopat pe 18 noiembrie 1979, în Cimitirul Făgăraş. Geaba l-am căutat pe feciorul lui – Adrian Seceleanu, pe vremea când era Redactor şef al cotidianului Curierul Naţional, acum fiind editor la Ziarul Finaciar. Îi seamăînă leit, cu inteligenţă şi pistrui precum Genu, dar îl copiază şi în gestică. I-am dăruit lui Adi Seceleanu nişte fotografii cu tatăl său, ultimele fiind de prin luna martie 1973, de la nunta lu Tudor Gheorghe, la Podari, judeţul Dolj. L-am rugat să se intereseze la CNSAS ori la SRI, spre a da de urma romanului „Strada Democraţiei”. Nu prea păream convins că o va face.
EUGEN URICARU, UNEALTA SECUURITĂŢII! A crede că romanul predat Editurii Cartea Românească, cu titlu provizoriu „Rîul din faţa porţii tale”, despre care autorul Eugen Seceleanu vorbeşte în cartea sa „Evenimente mari, evenimente mici…”, ar fi unul şi acelaşi cu „Eternitate locală” nu este o ipoteză tocmai paluzibilă. Putea fi şi o denumire schimbată (dar nimic nu-i sigur!) de către editură a proiectatului roman „Strada Democraţiei”. Despre care roman, în afară de amici, de colegii de la Flacăra presa litereară n-a scos o vorbuliţă.
Este adevărat că într-o notă apărută prin 1973, în revista clujeană ECHINOX, viitorul prozator Eugen Uricaru îl făcea praf pentru romanul „Eternitate locală”, pe care Uricaru servilul îl aprecia, cred eu, greşit drept o pastişă la ruşii şi sovieticii Ilf şi Petrov. Întâlnindu-l pe vremea când ajunsese preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, imediat după Mircea Dinescu, şi reproşindu-i felul necruţător în care l-a executat de debutantul Eugen Sceleanu la apariţia Eternităţii locale, Eugen Uricaru şi-a susţintu punctul de vedere din 1973, dovedind o memorie extraordinară. Demnă de un fost colaborator al fostei Securităţi, aşa cum l-a demascat CNSAS.
Ion Predoşanu
* Acesta este titlul provizoriu al unei cărţi de memorii, aflată în curs de apariţie.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here