Am păstrat mereu – pe masa de lucru – o carte de excepție. O carte pe care am îndrăgit-o de la bun început. “Fascinația numelui” de Dorin N. Uritescu, în care reputatul savant întreprinde un „studiu a creației lexico-semantice și stilistice”.
O lucrare similară am citit cu vreun deceniu în urmă. Este vorba de aceea semnată de Daniela Nedelcuț: “Nume de astre, Studiu Onomastic al denumirilor populare și științifice” (editura Sitech, Craiova, 2000, 261 pagini). Cum despre cea de-a doua, ne vom ocupa cu un alt prilej, să ne întoarcem la „Fascinația numelui”, unde doctorul în filologie Dorin N.Uritescu se dedică fenomenului antonomazei. Ce m-a surprins plăcut – cu acea plăcere barthesiană a subiectului care are acces la desfătare prin coabitarea limbajelor – este faptul de a se fi bucurat de girul unor specialiști de excepție ai domeniului. Pe cel dintâi – cel care semnează o “Notă introductivă” – și anume pe academicianul Grigore Brâncuși – l-am cunoscut la un simpozion național dedicat lui Constantin Brâncuși, recent (martie 2012). Cel de-al doilea, prof.univ.dr.Mircea Borcilă, cel care semnează „Cuvântul înainte”, mi-e prieten și apropiat colaborator, în materie de blagologie și blagianitate, fiindu-i invitat constant la simpozioanele naționale dedicate „bardului din Lancrăm” și organizate la Cluj-Napoca. Ca atare, cunoscându-i personal și știindu-le exigența pronunțării, încep prin a le reatesta aprecierile, deloc generoase, ci doar punctând esențial contribuțiile lui Dorin N.Uritescu. Într-adevăr, cartea “Fascinația numelui” este scrisă inteligent, într-un stil propriu, adecvat obiectului cercetat. Răzbate din paginile ei un ascuțit spirit critic, care vine de fapt, din revolta motivată a autorului față de urâțenia lexicală în care se scaldă vocabularul gazetăresc actual. Subscriu, prin urmare, la opinia lui Grigore Brâncuși că studiul întreprins cu atâta dăruire ontologică de Dorin N.Uritescu este serios, întocmit cu multă competență și se impune prin modul în care atrage atenția asupra unor aspecte reprobabile reflectate în lexicul societății românești de azi. Cartea ilustrează totodată câteva aspecte dintre cele mai caracteristice pentru o direcție importantă din mișcarea de înnoire a lingvisticii românești dezvoltate în ultimele două decenii. “Epicentrul acestei mișcări – cum atent face remarca Mircea Borcilă – poate fi reperat în mediul științific bucureștean”. În acest mediu s-a produs o masivă mutație a interesului explorării științifice înspre sfera dinamicii socio-culturale a limbajului viu contemporan, cu o atenție specială acordată domeniului mass-media. Avem de-a face cu încadrarea într-o paradigmă mai largă, europeană, cu o resituare într-o perspectivă discursiv-textuală, cu abordarea cât mai imediată a faptelor celor mai pregnante, ce definesc integrarea culturală a fenomenelor lingvistice în spațiul diverselor limbi istorice. Noutatea fecundă pe care o aduce și cercetările lui Dorin N.Uritescu în acest aspect fundamental rezidă în promovarea curajoasă, dezinhibantă, a unui demers explicativ „integral” sau lingvistic-cultural. Fiind la origini teză de doctorat, îndrumată de profesorul Grigore Brâncuși din Peștișanii Gorjului (adică din aceeași comună al cărei fiu este și autorul prezentării de față) „Fascinația numelui” reușește, strălucit, o îmbinare fericită între efortul de încadrare, în perspectivă explicativă (dar Manfred Piedel în”Comprehensiune sau explicare?” – scria “despre teoria și istoria științelor hermeneutice” – n.n. I.P.B.), a fenomenului antonomazei, pe de o parte, și, investigarea sistematică a celor mai diverse fațete în care se înfățișează acest fenomen în realitatea vie a vorbirii românești contemporane, pe de altă parte. Dorin N.Uritescu promovează deci cu dezinvoltură și o redefinire în extensiune și în comprehensiune a acestui proces de ducere a sensului antonomazic în spațiul discursiv-textual în care acesta își dezvăluie finalitatea internă proprie. Rezultatele consfințite prin numeroasele și pertinentele sistematizări propuse de Dorin N.Uritescu în cartea sa reprezintă – și Mircea Borcilă are perfectă dreptate – „rodul unei adecvări adânci și interne între punctul de vedere adoptat de cercetător și posibilitățile generoase oferite de cunoașterea originară ireproșabilă a câmpului faptic examinat”. Însă “Fascinația numelui” – scrisă cu o acuratețe și o prospețime a expresiei rarissimă în lucrările de lingvistică (în acest sens amintesc o alta de Alexandru Niculescu: Individualitatea limbii române între limbile romanice, 3. Noi contribuții; ed.Clusium, 1999, 350 pagini) – te seduce, fie și la o parcurgere a ei mai grăbită, prin uluirea ce ți-o rezervă devoțiunea redactării unei asemenea – de ce să nu recunosc? – lucrări aride, halucinant de aplicate pe text. Printre noutățile în domeniu țin a sublinia, la rându-mi, efectuarea unor analize ale antonomazei numelui propriu pentru numele comun însoțite de imagini grafice sau fotografice ale referentului – țintă, într-o ipostază care sugerează sensul rezultat din relația de similitudine cu trăsături ale referentului inițial (firește sub influența postmodernismului – n.n. I.P.B.); dar și analiza paralelă a unor antonomaze ale numelui propriu pentru numele comun utilizate în același timp în limba franceză și în limba română, precum și prezentarea situațiilor de omonimie antonomazică, cuprinzând o realitate istorică limitată, cu foarte puține șanse de lexicalizare a formei antonomazice în relație cu forma consacrată lexicalizată și lexicografiată; totodată premiere sunt și prezentarea antonomazei lexicale intrinseci ori definirea, exemplificarea și analizarea calamburului antonomazic și a valorii lui stilistice de mare expresivitate; ca și analiza dinamicii procesului de concretizare antonomazică. Cartea – stricto sensu – numără 350 de pagini și este organizată în 23 capitole (am lăsat deoparte abrevierile și siglele și blibliografia). Ideile care o susțin sunt: întrebuințările discursive ale antonomazei, încadrările sintactice, clasificarea, abordarea din perspectiva istorică a teoriilor care o cuprind sau din aceea a proceselor lingvistice care-i sunt proprii, lexicalizarea, dezlexicalizarea și lexicografierea, relația antonomază – context, clasificarea în praesentia / in absentia / in distantia, antonomază – realitate ligvistică interpretativă, dialectica procesului de concretizare antonomazică, omonimia antonomazică, antonomaza cu nume de insultă, derivatele antonomazei și argoul şi valoarea documentară certă.
Ion Popescu Brădiceni
