În singurătatea sa în care el însuși nu a primit nici măcar o certitudine neştiută astfel încât să se încumete a sărbători o alta aflată de el însuși în vreun cotlon suspendat între valoare şi frumuseţe (singurele legi care-i dau poeziei siguranţă de sine), poetul Ion Popescu-Brădiceni primește o solicitare de la fiii săi: ,,Nu ţi-am fost cunoscut locurile unde-ţi ţii aprinse focurile inspiraţiei. Te ştiu mai degrabă din lecturi.,, Fiii sunt invitați în Ezoterezia, iar răspunsul tatălui nu se lasă așteptat: aş vrea, mi-ar face plăcere, să bem în tăcere un vin sfânt, mirosind a vânt şi a necuvânt, şi a dumnezeire. Acum vă e voia, nu vă este/ vă invit într-o poveste! Elena şi Ion (părinții autorului), Daniel Defoe, Cezar Ivănescu, nu știu de ce și Nichita Stănescu ori Marin Sorescu, nu sunt aici. Punct acestei fantezii de-o să pun, nu am habar. În orice imaginar din nimic frumos răsare mia de mărgăritare, ce din zare-n altă zare răsfirându-se-nspre mare.
În Ezoterezia, poetul este răstignit de iubită pe crucea crescută din propriul corp. În fața fiilor săi, se desfășoară un adevărat ,,festin al ideației,”.: poetul ,,pune în cești ritmul poetic al nopţii de-afară” nu e trist, dezvoltă numai elemente pozitive, cele antiutopice sunt diseminate atent de însuşi Jacques Derrida. Poetul ,,liniștește” filozofia dualistă a lui Henri Bergson. Tac și cele două tendințe ale lumii care sunt aflate în conflict – forța vieții și lupta lumii materiale împotriva forței datelor imediate ale conștiinței. La toți ceilalți, în timp ce pâinea poemului este cu grijă feliată ca să ajungă la toţi scribii, pentru a nu-l mai bântui cu ideile lor pe care le cunoaște, poetul le spune: vă place, au nu vă place – la mine-n suflet e pace fiindcă prea Bunul Dumnezeu îmi tot spune: tu eşti Eu.
Fiind atent la a face pace între înțelepți, își mai ceartă fiii fiindcă ,,dinspre răsărit spre-apus, ca noi aiurea nu-s tânjitori după iubire, după altă-alcătuire.” Cu siguranță, când le spune de tînjirea după altă-alcătuire nu se referă la operațiile estetice, ci la împăcarea cu ei înșiși ca alterităţi.
Când pune liniște în fii, poetul preia neliniștea lor și-o pune în ,,acest poem de care de-acum se va teme la infinit.” „fiindcă în această lume a sentimentelor și a poeților, a muzelor, „monedele nu înseamnă nimic. Poetul continuă incantația adresată muzei, sigur fiind că, slujind-o toată viața pe aceasta îi va vedea lucirile diamantine ale privirilor și îşi va ,,înmuia pana în cerneală” şi în viaţa cealaltă.
Înspre propriul halou, poetul se îndreaptă invocând iadul cu al optulea cerc, a opta treaptă alocată celor mai mari nevrednici. O delegă să-l conducă spre bolgie pe sinucigașa din dragoste Anabel Lee, legendara lui Poe. Aceasta îl trece de treptele unde păcătoșii se înfățișează goi, biciuiți de diavoli, atârnând cu capul în jos în gropi, tălpile fiindu-le arse de flăcări și plâng încontinuu, sunt aruncați în smoală și sunt împinși cu sulițele înapoi când încearcă să iasă, de cei care pășesc sub povara unei mantii de plumb învăluiți de limbi de foc pentru că îngăduiesc răstignirea lui Iisus Hristos în ciuda faptului că știu că e nevinovat continuu. Semănătorii de vrajbă, care bântuie eviscerați, cu organele la vedere și cu căpățânile în mâini sunt ocoliți fiindcă, spune Paul Valéry, „trebuie neapărat să găsim puncte de vedere comune ce ţin de arhitectură”. Pentru a găsi puncte de vedere comune, poetul și fiii săi sunt izgoniți din bolgie de către iubite. Ele se vor în real, știu că opera de artă este exagerarea unei idei și n-o pot uita pe cea cu mărul, cu învinovățirea lor, desigur nedreaptă şi nemotivată eidetic.
Cetatea devine tot mai aproape de stele. Dintre toate iubitele, (știți vorba aceea, ,,o fi românca frumoasă, țiganca-i mai lipicioasă”) Ideea de Floare, cea care, asemeni lui Brâncuși nu crede în suferința creatoare, vine cu îngerii să-i arate poetului sentimentul fundamental şi de unde vin creația și nemoartea, viața şi cosmosul. ,,Erosul omoară moartea” spune și Cristian Chivu în Dilema Veche. Acesta și Ideea de Floare spun că erosul e mult mai potrivit sau mai dumnezeiesc pentru a exprima creația, ideea, iubirea dumnezeiască decît agapa bahică, paradis artificial şi asta pentru că ,,surprinde mai bine dimensiunea ei extatică, de ieşire din sine,, (Cristian Chivu, Dilema Veche nr. 319/2010). Şi apoi explică: erosul dumnezeiesc este şi extatic, căci nu lasă pe cei îndrăgostiţi (erastes) să fie ai lor, ci ai celor de care sînt îndrăgostiţi (eromenon)… trebuie să îndrăznim să spunem că Însuşi Cauzatorul a toate, prin erosul frumos şi bun pentru toţi, din preaplinul bunătăţii Sale erotice, iese afară din Sine prin lucrările proniatoare faţă de toate fiinţele. Creaţia, dragilor, este un act erotic şi eroic, ca de altfel Întruparea, Răstignirea, Învierea; de aceea Ignatie Teoforul, în fervoarea inefabilă a unirii erotice cu Hristos, exclamă extatic despre iubitul său: erosul meu s-a răstignit! Prin prisma celor spuse mai sus, aş încerca să definesc erosul, deşi, ca orice dar dumnezeiesc, este indefinibil: erosul este puterea nativă intrinsecă a omului de a iubi cu fervoare, prin care acesta iese din sine către celălalt şi se revarsă energetic în el,, transfigurându-l.
Chiar dacă va pătimi mult și va fi defăimat și ,,înțelepții acestei lumi’’ îl vor desconsidera, poetul cheamă și îngerul în ajutor, pe Lysis (Platon) care-l cunoaște cel mai bine și știe că arde continuu în miezuri de focuri. El, sfios, îi propune poetului să-ntemeize un paradis ca-n Steaua Verde. Se înserează și apare luna. Astfel în Ezoterezia, pe lângă toți înțelepții seduşi prin excelenţă,/de Nemoarte, Glorie şi Artă, raza lunii aduce și umbrele lor, iar poetul le explică fiilor că ,, Fiecare umbră a înțelepților este o esenţă care, fiecare în felul său poate raza lunii-n două s-o despartă. Vin și îngerii ca pajuri candrii, păsări de pradă din America de Nord, Eurasia și nordul Africii fiindcă de pe muchea dealului, li s-a arătat creasta ideii, demonstrând că, firesc, cea mai mare viteză nu-i cea a Luminii, ci chiar a ideilor. Atunci poetul își abandonează umbra din zid, pe Împărăteasa Gabriela, și aducând spre fii Îngerul, cu un straniu legământ, pune ideea în pământ. ca-ncreţirea albei rochii;/de pe-un trup ca de naiadă:/mult mai bine-ar fi să cadă!/ Precum de pe-o grea idee/matricea hiperboree. Dă sens astfel, nu vieţii, ci făr-de-morţii, frumuseţii.-treaptă a erosului, blestemându-și fiii în veac să fie fericiți. ,,Un om fericit e un om/ care încă mai vrea/ să fie/ OM./ Ci nu stea”.
Clasifică Andrei Pleşu în ,,Parabolele lui Isus’’ tipurile de întrebări pe care şi-i le pun oamenii şi arată despre acele întrebări ,,ruseşti,, ,,dostoievschiene’’. Pentru a răspunde la o întrebare ,,rusească,, ,,dostoievschiană’’ nu poţi răspunde cu ,,uite cum stau lucrurile’’, ci îmbii ,,hai mai bine să-ţi spun o poveste’’! Povestea a spus-o poetul Ion Popescu –Brădiceni în a sa operă ,,EZOTEREZIA”. Exegeții vor trebui să răspundă la întrebarea: este, văzută ca un tot, această ,,EZOTEREZIA,, ,,mistrețul cu colți de argint” nu al lui Ștefan Augustin Doinaș, ci al poetului Ion Popescu-Brădiceni?
Nu întâmplător şi stăruitor, mulţi critici şi istorici literari de azi ne îndeamnă să citim şi să recitim operele scriitorilor noştri importanţi, iar, dacă putem, să comentăm creaţiile lor cu mijloacele de care dispunem, deoarece numai în felul acesta ne manifestăm dragostea şi recunoştinţa faţă de literatura naţională. Dar de ce să nu-i citim, recitim, și comentăm pe contemporani? Nu este în această atitudine mai puțină dragoste şi recunoştinţa faţă de literatura naţională?
Poezia din ,,Ezoterezia” e o frescă a interiorului creației poetului Ion Popescu Brădiceni. Cartea-jurnal se compune din patru părți: Manuscrisul lui Ieronim Contemporanul, Raza Lunii, Ars Poetica Personalia, Meditaţii în imponderabil (jurnal de însingurat). Din ,,Centrul Livezii” sale poetice, atunci ,,când ritmul îl abate cu ispita-i de la trebi,, autorul ne aduce ,,iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile…,, emoţii, trăiri, sentimente, vibraţii lăuntrice, rezonanţe cu cosmosul, cântec de alungat moartea, tropi, metafore, metonimii, hiperbole, litote, grupări de versuri alcătuite, aparent în dezordine, din două, opt, patru şi cinci versuri majoritatea libere, moderne şi transmoderne. Din titluri şi din versurile iniţiale, poetul sugerează tablouri clare, nu ambigue cum este la modă, versuri de factură accentuat (trans)europeană, adică ironistă şi fantezistă, ce ne dau tuturor speranța că deși şi-a numit el însuşi viaţa ,,înălţime imposibil de atins” poetului Ion Popescu Brădiceni contemporaneitatea acestuia și posteritatea, căreia i se adresează prin fii săi, îi vor face dreptate în eon.
Victoria-Ileana Stolojanu
